Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu e prima dată cînd străbat Dobrogea cea pietroasă, cu soarele verii arzîndu-mi în creştet. De sub smocurile de iarbă, calcarele crenelate închipuie cetăţi demult părăginite. Rodica Simionescu, jurnalista constănţeană care ne e tovarăş de drum şi ghid ad-hoc, ne arată într-un perete stîncos un… templu indian. Apa şi vîntul sînt însă “meşterii” care au săpat în piatră coloane bogat ornamentate, o “arhitectură” ce te trimite cu gîndul la Jaipur. Nu este vorba însă de nici un miraj şi nici o Fată-Morgană nu-ţi dă ocol.
Şi-apoi, e sigur, vei ajunge curînd într-o “oază”, în valea ce adăposteşte vechiul sat turcesc numit… Başpunar. Aşa este scris pe plăcuţa indicatoare, cu numele bilingv al localităţii Fîntîna Mare. Memet Sebatin, reprezentantul etniei turce din comuna Independenţa, ne atrage însă atenţia că nu este scris corect: “Ar trebui să fie «Başpînar», pentru că în turceşte «pînar» înseamnă «fîntîn㻓.
Legendele apei
Despre începuturile locului se ştiu prea puţine. Arheologii zic că pe acolo au trăit oamenii încă de acum două milenii şi ceva. Şi chiar dacă turcii au stăpînit locurile vreo patru secole, o atestare atît de veche a satului nu se poate face cu precizie. Se ştie că “noua geamie” (asta înseamnă că a existat cîndva una “veche”) s-a ridicat la 1860. Şi se mai crede – Memet Sebatin cunoaşte prea bine legendele locului – “Că pe aici curgea cîndva un fluviu care azi nu mai e; un rîu lat care se vărsa în Marea cea Mare. Dar mai sînt astăzi nişte semne, nişte belciuge mari prinse în malul de piatră şi lumea le zice «Belciugele lui Noe»“… Da, una dintre legendele surprinzătoare azi, în locul acesta arid, este aceea care vorbeşte despre timpul Potopului, despre un fluviu ce-şi croise albia prin roca moale şi despre “pontonul” unde a tras barca lui “tata Noe”..........
