Mingea de pe uliţă

Îmi amintesc şi acum, în seri în care nimic nu mi se mai poate părea cu adevărat frumos, în seri în care mă simt la fel de singură ca pescăruşii de pe malul mării, care se trezesc înaintea răsăritului şi care nu ştiu încotro să o apuce şi de cine să se ferească, îmi amintesc şi acum, în întunericul pe care nimeni nu mi-a spus că-l voi întâlni în cale, de mingea aceea din copilărie care sărea pe uliţa de la Bârca, pe uliţa pe care se jucase şi tata, pe uliţa pe care crescuseră atâtea şi atâtea generaţii înaintea mea. Îmi amintesc jocul cu mingea un pic desumflată, cel mai frumos joc la care am luat vreodată parte, un joc care a murit odată cu zâmbetele noastre complet dezinteresate, un joc pentru care nu mai există nici un fel de şansă, un joc pe care noi, naivi şi visători, îl credeam a fi fotbal, fotbalul cu porţi făcute din pietre mărunte, fotbalul cu reguli de tot felul, fotbalul care avea drept singur arbitru copilăriile atât de tandre şi atât de trecătoare pe care le purtam pe umeri. Îmi amintesc de mingea de pe uliţă, ca de o pictură în ulei şi-n lacrimă, pentru că tocmai am văzut, pe o străduţă centrală din Bucureşti, doi copii, la fel de naivi şi la fel de visători cum am fost şi noi odată, bătând mingea şi ferindu-se de puţinele maşini care stricau liniştea din jur, doi copii împărţind aceleaşi speranţe şi o singură minge, probabil mai bună decât mingea din copilăriile noastre, probabil mai bine umflată şi, cu siguranţă, avantajată de asfaltul capitalei. Îmi amintesc de serile în care se făcea frig în jocul nostru, cel mai frumos şi mai sincer joc din lume. Serile de la Bârca, mingea de la Bârca, uliţa de la Bârca. Uliţa e tot acolo. Serile sunt peste tot. Mingea cred că zace printr-un pod, în cutii de carton pe care n-o să le mai deschidă nimeni, niciodată. Dar copilăria? Copilăria noastră unde e?