Palatul de Cristal

În parcul cel mai important din Madrid, Parque del Retiro, pe lângă flori, copaci, alei şi alte colţuri care seamănă a perfecţiune, există un palat altfel, un palat fără încăperi grandioase şi culoare lungi, obositoare, fără covoare din materiale grele şi ferestre împodobite cu nenumărate sculpturi aparţinând unor mari epoci arhitectonice, un palat fără tablouri semnate de pictori celebri, agăţate tacticos pe nişte pereţi înalţi şi întunecoşi, un palat fără uşi grandioase cu detalii din lemn şi cu clanţe răcoroase de final de dinastii, un palat în care poţi intra fără să plăteşti bilet şi fără să fie nevoie de vreun ghid care să explice în limbaj complicat diverse amănunte despre construcţie şi despre constructori. Cel mai luminos palat pe care l-am întâlnit până acum, singurul care mi s-a părut cu adevărat nemărginit: Palatul de Cristal.

Amplasat undeva lângă un mic lac, îngânat de verdeaţă şi de vântul calm care trece prin toate nuanţele din jur, acest loc n-are corespondent, cel puţin nu pe harta inimii mele, nu are asemănare, cel puţin nu în ghidul turistic pe care, fără să vreau, mi l-am format în raţiune. Nu-i nici prea mare, nici prea mic, dar găzduieşte ecourile ca o adevărată scenă a lumii, ca un colţ nobil care nu are nevoie de alte repere pentru a rămâne în memoria noastră. Grădinile care ocrotesc acest spectacol de lumină se reflectă, cu o discreţie suprinzătoare, în sticla ferestrelor largi, aducând mult mai aproape de vizitatori albastrul cerului şi nemărginirea lui. Se topesc frontiere şi orizonturi, se conjugă la tot mai multe timpuri verbele care ar putea ajuta la descrierea sa, cu asta începe şi cu asta se termină o vizită scurtă a construcţiei numite în spaniolă “Palacio de Cristal”.

Culori de toamnă. Culori ale nemuririi. Transparenţă şi luciditate. Dor de viaţă şi de lumină. Tandreţe şi eliberare. Palatul de Cristal. Madrid. Spania.