Arhitectura modernă şi postmodernă

Câteva numere de-a rândul, paginile acestui supliment au găzduit biografiile unor arhitecţi celebri, a căror operă a influenţat vizibil arhitectura secolului trecut. Modernismul şi postmodernismul în arhitectură sunt de acum două curente de anvergură internaţională care au devenit cu trecerea timpului clasice.

Vom face o sinteză, credem, binevenită pentru cei interesaţi (la nivel de cultură generală, nu de înaltă specializare) şi pentru anul viitor ne propunem abordarea celor mai vizionare tendinţe arhitecturale, cele care definesc o altă cotitură radicală în istoria arhitecturii.

POSTMODERNISMUL
Postmodernismul este răspunsul unei pleiade impresionante de arhitecţi, extrem de activă cam de pe la 1950 încoace, la formalismul impus de generaţiile anterioare, un formalism ce s-a numit la vremea sa modernism. Acest nou curent a adus o viziune originală şi proaspătă asupra formelor, volumelor, detaliilor unei construcţii. În plus, postmoderniştii au reevaluat posibilităţile de expresie ale spaţiului din jurul clădirii. Teoreticienii noului curent sunt consideraţi Robert Venturi şi Denise Scott, care au publicat o lucrare de referinţă (Learning from Las Vegas) după o analiză atentă a proprietăţilor înşirate de-a lungul Las Vegas Strip. Ei au propus trecerea de la criteriul strict funcţional la cel estetic, răspunzând pe măsură agresivităţii neornamentale ce caracteriza modernismul. La celebra aserţiune lansată de marele modernist Mies van der Rohe, care spunea că “less is more”, Venturi a răspuns cu “less is a bore”. Adică, mai pe româneşte, în loc de “puţin înseamnă mult”, crede că “puţin înseamnă plictisitor”. Supranumit şi neoeclectic, postmodernismul în arhitectură dă valori noi şi readuce pe faţadele clădirilor culoarea, ornamentul, referinţa pur estetică. Adepţii neînduplecaţi ai modernismului l-au numit vulgar, dar opera construită a celor mai importanţi reprezentanţi a validat postmodernismul ca pe un curent cu forţă şi greutate. Ei au reinventat formele sculpturale, ornamentaţia de tip antic, antropomorfismul. Au utilizat materiale capabile să creeze efectul de trompe l’oeil. Au adus în conceptul arhitectural pluralismul şi au utilizat arme precum ironia, paradoxul, contextualismul. Două dintre argumentele cele mai impresionante ale postmodernismului asumat la nivel macro-social sunt Portland Building (proiectată de Michael Graves) şi Sony Building (autor Philip Johnson).

VALORI ISTORICE
Modernismul şi marii lui reprezentanţi pot rămâne cu satisfacţia unei creaţii care a dat valori arhitecturale intrate deja în istorie. Concepţiile şi realizările unor arhitecţi precum Le Corbusier sau Mies van der Rohe au făcut gloria unei epoci, chiar dacă unii cred astăzi că proiectele lor erau menite să nască nişte “clădiri fără suflet”. Adepţii unei rigurozităţi adeseori excesive, refuzând orice notă ludică, proiectând mari aglomerări urbane perfect funcţionale şi depersonalizate. Moderniştii rămân totuşi inventatorii unor mijloace de expresie remarcabile prin eficienţă, necesare în perioada exploziei industriale. Fără uriaşul pas înainte făcut de modernism nu s-ar fi putut naşte reacţia postmodernă, pornită către Europa şi întreaga lume din America anilor ’60-’70.

Pe la noi, nu

Modernismul şi mai cu seamă postmodernismul nu au avut, ca şi curente majore ale arhitecturii internaţionale, aproape nici un impact asupra şcolii româneşti de specialitate. Vremurile tulburi ale comunismului au barat orice iniţiativă a tinerilor noştri arhitecţi. Generaţiile de după 1989, mai îndrăzneţe şi mult mai bine informate, încearcă să pastişeze, de cele mai multe ori în mod nefericit, câteva dintre marile proiecte ale postmodernismului, propunând un soi de… variante autohtone ale unor construcţii celebre şi uşor de recunoscut în orice manual de arhitectură contemporană.