Aripile sufletului

Muntele Bătrâna. Izvoarele Ialomiţei. Mănăstirea Peştera Ialomiţei. Acesta ar fi, în doar câteva cuvinte, subiectul reportajului nostru de astăzi. Acum 500 de ani, aici a fost construit un schit de către Mihnea Vodă cel Rău. Iată ce ne spune legenda despre această ctitorie monastică: "Mihnea Vodă, venind o dată în creierii Bucegilor şi intrând în peştera de la Obârşia Ialomiţei, spre a consulta o vestită vrăjitoare care locuia acolo, aceasta în loc să-i ghicească norocul şi să-i facă de dragoste, începu să-l blesteme grozav, încât Vodă a luat-o la fugă spre păduri, până ce a căzut jos, speriat. Nişte ciobani dând de el l-au transportat la o stână, unde şi-a venit în fire. Atunci, Mihnea Vodă zidi în gura peşterii un schit şi orândui acolo câţiva călugări, în semn de mulţumire că a scăpat cu viaţă". Povestea asta o publică, la finele secolului al XIX-lea, Ion G. Babeş, în lucrarea "Din Plaiul Peleşului"... Adevărul este, ne spune stareţul de astăzi al mănăstirii, părintele Calinic, că, "până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, nu avem menţiuni scrise privitoare la acest schit. În 1818, schitul a ars complet şi în 1819 a fost făcut altul. În 1940 a ars iar şi a fost refăcut în 1941. În 1961 a ars din nou şi a fost reconstruit în 1993, în timpul stareţului Maxim Bădoiu şi cu sprijinul Fabricii de Ciment Fieni. A ars de mai multe ori, dar a avut continuitate şi a renăscut din propria cenuşă". După 1999, Peştera a cunoscut o aleasă înflorire sprituală şi administrativă, contruindu-se o nouă stăreţie, un Centru Cultural Misionar, o biserică nouă – cu hramul Sf. Nifon – o trapeză şi un spaţiu de locuit pentru oaspeţii vremelnici.

Sihastrul şi ursul
Părintele Calinic e stareţ doar de un an şi jumătate, însă vieţuieşte la Peştera de când s-a călugărit, din 1998. "Locurile acestea sunt încărcate duhovniceşte foarte mult, datorită părinţilor care au vieţuit înaintea noastră. În toţi aceşti ani am fost alături de părintele stareţ Maxim. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit răbdare şi mi-a dat dragoste pentru aceste locuri. Dar nu e aşa uşor de vieţuit aici. Suntem la 1.650 m înălţime..." Îi povestim părintelui Calinic discuţia pe care am avut-o cu monahul Mihail, cel care păzeşte intrarea în biserica din peşteră. "Ursul dă târcoale", zicea monahul Mihail. "Îi cer bilet de intrare şi, pentru că nu are, nu-l primesc în peşteră." Părintele stareţ zâmbeşte. "Eu nu m-am întâlnit cu ursul, pentru că ne respectăm, fiecare îşi cunoaşte calea. Nu intrăm unul în spaţiul celuilalt. De fapt, noi am venit în zona lui. Dumnezeu ne apară şi animalele sălbatice ne cunosc şi pe noi. Avem o poveste foarte frumoasă: în peştera veche (sau cea mică, zisă «a pustnicului»), se spune că un sihastru, peste iarnă, vieţuia împreună cu ursul, se încălzeau spate în spate. E o pildă foarte frumoasă. Pot convieţui, cu condiţia ca nici unul să nu strice arealul celuilalt. Acest lucru îl ştim încă de la începutul scripturii. Adam, în Rai, era stăpânul tuturor făpturilor. Şi cât a respectat porunca nu i s-a întâmplat nimic rău."

Gânduri pentru Postul Paştelui
Aşa cum spun Sfinţii Părinţi, postul e o doctorie şi o bucurie pentru suflet, un mijloc de reînnoire a omului. Îl rugăm pe părintele stareţ Calinic să ne vorbească despre aceasta. "Postul şi rugăciunea sunt legate, pentru că le putem defini ca fiind cele două aripi ale sufletului. Ca în orice mănăstire, respectăm canoanele mănăstireşti. Postul se ţine cu sfinţenie şi se respectă cu desăvârşire. În prima săptămână din post, cei mai sârguincioşi ţin post negru în cele trei zile de la început, unii chiar până vineri. Apoi se continuă postul în chip obişnuit. Nu sunt decât două zile cu dezlegare la peşte: Buna Vestire şi Floriile. Lunea, miercurea şi vinerea se consumă hrană fără ulei. Dar mai ales în prima săptămână şi în Săptămâna Patimilor. Postul acesta ne pregăteşte pentru sărbătoarea Învierii Domnului, de aceea trebuie să fie mai aspru. În Săptămâna Mare sunt aceleaşi restricţii, după putinţa fiecăruia. Rânduiala liturgică la biserică e înfrumuseţată prin denii, care încep cu Duminica Floriilor vineri seara, când se cântă Prohodul Domnului. Deniile sunt cu cântece foarte frumoase", mai spune părintele.

Învierea Domnului
Pentru că nu sunt puţini credincioşii care îşi propun să petreacă Sărbătoarea Învierii într-o sfântă mănăstire şi chiar dacă la aceasta, a Peşterii Ialomiţei, se ajunge după un drum anevoios, nu am putut să nu cerem lămuriri despre tipicul Învierii. "În această perioadă a postului nu prea sunt turişti sau pelerini, suntem mai mult singuri", spune părintele Calinic. "E un lucru bun, pentru că suntem mai singuri şi putem reconstrui viaţa spirituală a fiecăruia dintre noi. Dar o dată cu Învierea, curtea mănăstirii se umple de credincioşi. Este formidabil! Învierea în Mănăstirea Peştera nu se întâmplă decât în mijlocul multor oameni. Vin, se bucură de prezenţa sfintei lumini, chiar dacă nu stau până la sfârşitul slujbei, dar revin a doua zi, pentru a intra în cele trei biserici ale aşezământului: cea din gura peşterii, precum şi cele două din Poiana Cocora, una veche şi alta nouă."

Ce se pune pe masa Învierii?
"Cele mai multe mănăstiri au rânduiala să nu se mănânce carne. La Peştera s-a păstrat, cum a fost şi înainte, în alimentaţie şi consumul de carne. Aşa că încă avem pe masă drob de miel, ouă, rânduiala e frumoasă, pentru că noi începem Învierea la 12 noaptea, continuăm cu utrenia şi liturghia şi imediat după ora 4 venim şi servim un mic aperitiv. Apoi vine a doua Înviere, la ora 12 la prânz a doua zi, cu bucate tradiţionale. Cine găteşte? Avem persoane dinafară, pentru că suntem puţini. Sunt oameni cu suflet, credincioşi. Cred că toată mâncarea e foarte bine pregătită, dar ceea ce am remarcat şi eu de la musafirii noştri e că ciorba e foarte bună la noi. Dar aici totul depinde de apa de izvor şi de credinţa celui care găteşte."