Când datinile străbune prind viaţă

O mână de fete, unele cât o şchioapă, împreună cu instructorul Maria Corlan Mischie au demonstrat că obiceiurile şi datinele româneşti sunt încă vii pe plaiurile Tismanei.

Îmbrăcate în costume populare vechi de peste 150 de ani, cusute cu migală de mâinile altor fete care şi-au pregătit odinioară lăzile de zestre, tinerele membre ale Ansamblului de Datini şi Obiceiuri Populare "Tisa", filială a Şcolii Populare de Artă Târgu-Jiu, i-au încântat pe cei prezenţi la "Festivalul Răciturilor" cu ritualurile, cântecele şi gesturile încărcate de simboluri şi rosturi.

Astfel au fost puse în scenă patru momente importante în viaţa satului, cum ar fi înălbitul pânzei, şezătoarea din sat, ieşitul fetelor la horă şi "înfrăţitul cerului cu pământul" (obicei ce marchează schimbarea anotimpurilor, trecerea din primăvară către vară). Maria Corlan Mischie ne-a vorbit despre toate aceste momente, ilustrându-le în adevăratul grai gorjenesc.

ÎNĂLBITUL PÂNZEI LA RÂU
Odinioară, când lumea îşi avea rosturile ei şi nimic nu era lăsat la întâmplare, femeile din gopodăriile de la munte ţeseau în casă de la cămăşi şi feţe de perini până la covoare sau scoarţe. Pentru a spăla foarte bine pânza ţesută foloseau un obod. "Acesta era confecţionat dintr-o coajă de copac, de preferinţă tei (coaja şi puţin lemn tare), luat pe interior, încât să fie loc. Femeile puneau acolo un rând de cenuşă din vatra focului, cernută la sită sau ciurel.

Este o diferenţă între ciurel şi sită. Sita o cumpărau pentru că se cernea foarte fin, iar ciurelul era găurit cu un cui. Pentru a cerne cenuşa era musai ca sita să fie cât mai curată, ca să nu treacă acei cărbuni. Puneau un rând de cenuşă, unul de albituri şi tot aşa până când sus rămânea un rând de cenuşă. Făceau un foc foarte puternic în vatră şi aşezau o căldare cu apă pe foc. Când clocotea apa, turnau peste albituri şi acopereau foarte bine cu un ţol, o pătură, ce aveau la îndemână. Nu aveau ceas ţărăncuţele noastre şi cât trebuia să stea acea pânză în obod cât să nu se opărească?

Imediat se apucau şi făceau o turtă şi o coceau în vatră, în ţestul de pământ. Când turta era gata, atuncea trebuiau şi acele albituri scoase din obod. Porneau cu ele la râu şi le băteau cu maiele, le limpezeau şi le puneau pe iarbă până nu asfinţea soarele, ca să se usuce."

PRIMENIREA ZESTREI
Pentru că toate obiceiurile vechi au legătură între ele, tinerele gata de măritiş porneau să-şi facă zestrea. Datina cerea ca băiatul să aibă casă, iar fata zestre. Şi nici una nu dorea să rămână mai prejos. Din ce consta zestrea fetelor? "Cămăşi, feţe de perini cu burduf cu tot şi aveau pene de la păsările din casă. Era foarte greu, nici nu-şi împrumutau acel izvod (n.r. - modelul de pe cămăşi) de la una la alta.

Din mintea lor, priveau în natură şi se inspirau din orice colţ, fiecare făcea din gând. Musai o pereche de desagi ca să pună pe cai când plecau bărbaţii la munte, treişti de crojnă ca să ia în spate cu povoară, să-şi pună toate cele necesare de-ale gurii. Traistă de şold (traistă cu o singură baieră pe care o purtau la biserică, prin sat, la magazin, la vite).




La noi nu pleacă fetele să-şi pască oile, vacile, fără să pună în traistă lucrul de mână şi o sfoară mai mare, cât să aducă acasă câteva lemne să facă o mămăligă, să nu le blasteme casa. Şi, credeţi-mă, că decât să le blasteme casa, mai bine veneau cu surcele acasă!"

IEŞITUL LA HORĂ
Când toate erau gata, fetele mergeau la horă, una mai primenită decât alta. Înainte însă se desfăşura un alt ritual. "Se spălau dimineaţa fetele cu apă neîncepută (apa este adusă de o femeie iertată de Dumnezeu şi de aceste copiliţe, pentru că «ele sunt curate, luminate, de Dumnezeu binecuvântate», spunem noi în obicei). Ele trebuie să se spele cu apă neîncepută pe faţă, pentru că se spune că vor fi cele mai frumoase din sat. Pietricelele au un anumit rost, se pun în sân şi îşi aduc aminte că oriunde vor merge trebuie să vorbească doar atunci când trebuie. Să nu vorbească gura fără ele!

De la apă învaţă să nu dea niciodată înapoi, orice s-ar întâmpla în viaţă, ele să meargă tot înainte şi cu fruntea sus. Îşi pun la ureche diferite flori, ca să fie la fel de gingaşe."

DIN BĂTRÂNI ÎN BĂTRÂNI
Şi poate că toate aceste obiceiuri ar fi astăzi uitate dacă o mână de suflete nu ar fi avut generozitatea de a ne împărtăşi rosturile unei lumi care nu trebuie încă să se piardă. "Eu m-am născut la sat, mi-am lucrat şi eu cămaşă de ieşit la horă în sat, am făcut zestre pentru hora satului, că sunt făcută o ţâră mai de demult, aşa se spune aici la noi. Mi-am dorit să aflu mai multe despre obiceiurile noastre şi am fost uimită de ceea ce ştiau bătrânele satului."
Dacă aveţi vreodată drum pe plaiurile Tismanei, zăboviţi un pic şi la Sohodol, acolo unde datinele prind viaţă.


Pomul vieţii
Claudia Drăghescu din Tismana ştie a ţese şi astăzi la gherghef covoare, mai mici sau mai mari, pe care le decorează cu motivele specifice Gorjului. Grădina cu flori de Tismana - laleaua, narcisa sau căprina (după cum se mai spune pe aici), dar şi măreţele (de fapt primăvăraticele flori de măr). Un loc aparte îl are pomul vieţii, ce reprezintă stilizat tot destinul omenesc, de la naştere până la moarte, şi unde căsătoria este ilustrată de două păsări de o parte şi de alta a cursului vieţii.

Toate covoarele sunt vopsite în culori naturale obţinute din diverse plante, "ghioci" de ceapă, de nucă. "Am cam 20 de ani de când lucrez covoare. Prima dată am învăţat croitorie şi, fiind război în casă, mi-a plăcut mai mult să lucrez la el. Un covor ţesut, dacă este întreţinut bine, poate să ţină şi 100 de ani. Există obiceiul de a se da aceste covoare la naşi, atunci când este nuntă."