Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La Mândra am ajuns târziu, într-o noapte cu stele multe, din Postul Paştelui. Pe cer, Ţesătoarea îşi întinsese pânza, în vreme ce noi ne dasem întâlnire cu tuşa Corneliei lui Grindei, mătuşa ghidului nostru de peste zi, tânăra şi pasionata animatoare culturală a locurilor, actriţa Alina Zară.
"Fiecare are un nume aparte, la noi în sat. Că dacă-i spui Cocan Cornelia, stă pe gânduri şi se întreabă. Dar dacă-i spui «a lu’ Grindei» ori «a lu’ Moisoi»... Eu sunt Cornelia lu' Grindei, dar când eram acasă, la părinţi, eram a lu' Moisoi, că tatii îi ziceau Ionică Moisoi, nu-ş de ce...", intră-n vorbă cu noi mătuşa.
Ne aşezăm la sfat pe-un colţ de laviţă şi povestea începe să curgă de la sine.
"Când eram noi copii, până s-o făcut colectivul, era satul plin de vite. La noi, mai demult, pământul şi vitele erau starea, baza materială a omului, nu aveam alt venit de nicăierea. Când voiai să faci ceva vindeai o vită mai mare şi cumpărai una mai mică, de-ţi rămânea ceva să plăteşti impozitele, să îmbraci copiii şi să faci ce-i de făcut". Acum, spune tuşa, nu mai cresc oamenii vite, ca altădată. "Care vrea lapte, cumpără de la magazin, dar înainte toată casa avea o văcuşoară cu lapte, că doar asta era mâncarea cea de toate zilele."
"Mai demult nu erau atâtea mâncăruri cum sunt acuma. Avea omu' lapte, avea păsări, avea porc. Şi mămăliga se mânca dimineaţa şi seara. O mâncai cu papară, cu lapte, cu ciorbă de salată, cu ciorbă de fasole. Iarna era carne de porc, cu cârnaţi, cu sarmale. Vara o făceam cu mâncare de carne de oaie... Mai demult nu se cumpăra zahăr cu sacul, ca acuma. Şi nici ulei. Ulei se făcea din seminţe de in şi de cânepă. Se făcea şi din floarea-soarelui, dar nu ca acuma. Păi puneai numa' o chicătură de ulei, tăiai o ceapă şi întingeaia acolo, d-apoi era o bunătate. Uleiul acuma nu-i gustos, e ca apa".
Cânepa, inul, suveica
Cânepă se făcea însă nu pentru uleiul care se storcea din seminţele lui, ci pentru că la toată casa se ţesea... "Din moşi-strămoşi se îmbrăca lumea în pânză de busuioc şi de in. Erau cum îs iile astea, dar astea erau alea mai frumoase, dar aveam şi de toată ziua. Din lucrul nostru ne îmbrăcam. Torceam până la miezul nopţii.
Acuma, cum e pe timpul ăsta, puneam războiul. Torceam cânepa şi după aia o ţeseam. Sămânţa o semănam primăvara deasă-deasă, ca să se facă firul subţirel. După ce era înaltă şi se începea a îngălbeni, o strângeam, o puneam pârloagă pe loc de se usca, şi o adunam frumuşel, câte zece mănunchiuri la un maldăr, şi o puneam în Olt, la topit, o săptămână. Stătea acolo până se topea şi se făcea fuiorul. Apoi o puneam la soare, o strângeam, o mieliţam, o pieptănam, o alegeam, pentru feştile, făcişale, stupă şi fuior.
Fuiorul era cel mai fin şi din el făceam ie, şi cămăşi, şi izmene la bărbaţi". Nu era aspră pânza asta? – o întreb pe tanti Cornelia. "O frecai pe la pumnişori şi la guler. Aveam un ciubăr de lemn, şi după ce frecam toate rufele, le puneam în ciubăr, cu leşie de cenuşe, moale, de se făceau hainele curate. Vara nu ne era cald, nici iarna nu ne era frig. Şi bătrânele aveau o cătrinţă de pănură şi o puneau peste ie".
Se opreşte din poveste, ca să-mi spună câteva versuri din bătrâni: "Printre iţe şi fuşcei merge scroafa cu purcei. Printre iţe şi prin spată, merge scroafa deşelată". Apoi îşi reia vorba: "Toată iarna ţeseam, iar primăvara pânzele le duceam în vale şi le muiam, le puneam la soare, de se mai înmuiau... Urzeam stupa la lepedeu şi fuiorul la ie şi cămăşi."
Observ că hainele erau şi brodate. "Mânecile sunt ţesute în război, alese, în trei iţe. Mai coseam şi cu mâna", spune ea. Culorile satului sunt alb şi negru. Dar nu era pic de monotonie sau de severitate în aceste două culori, care vibrau prin modele.
Alaiul ciorbelor
În tinereţea ei, cum era satul? "Sat bogat, cu oameni vrednici. Când eram noi tineri, nu umbla nimeni noaptea prin sat. Când asfinţea soarele, veneam din câmp, făceau părinţii mămăliga şi ne duceam la culcare..."
Ce mâncau oamenii? "Mămăligă cu păpară. Şi tocană. Şi zamă cu pasăre".
Cer reţete. "Noi când făceam ciorbă vara tăiam un pui. O făceam cu slănină, că nu era ulei. Puneam slănină să frigea, tăiam ceapă şi căleam un pic, puneam o ţâră de boia, puneam carnea acolo să se rumenească oleacă, o copleşeam cu apă şi o lăsam să fiarbă. Când era gata, puneam oţet, puneam tarcăn (tarhon – n.n.) şi puneam o ţâră de usturoi şi apoi o dregeam cu ou şi cu smântână. Puteţi să faceţi... E o ciorbă bună, aşa, ca o ciorbă de burtă, dar fără burtă. Puiul ăsta de casă e o delicateţă, să tot mânci!"
Se mai găteşte astăzi la fel, în sat la Mândra? "Cum să nu!", vine răspunsul grăbit.
Tanti Cornelia găteşte de pe la vârsta de 10-11 ani. De pe atunci face pâine, ciorbe, mămăligă. "Mai făceam un fel de ciorbă de cartofi, vara, dreasă cu smântână, dar fără rântaş. Ciorba de salată o făceam în toată ziua. Când ne duceam în câmp, vara, puneam o ţâr de mămăligă rece şi ciorbă dintr-asta şi tare bun mai era! Nu am făcut ciorbă de salată cu ulei niciodată, dar cu un pic de slănină. Pui slănina, se prăjeşte, dacă e salata mai bătrână, o freci cu sare între mâini, o căleşti, o copleşeşti cu apă şi pui oţet, usturoi, mărar, leuştean. La urmă o dregi cu smântână".
Sunt foarte interesante amestecurile acestea de gusturi, la Mândra. "Tarhonul dă tot gustul ciorbelor", apasă pe cuvinte tanti Cornelia, ca nu cumva să uit.
Despre bucatele făgărăşene o să mai scriem noi şi altă dată. Mai ales că, de aici, de la Mândra, rămânem datori şi cu suveicuţa călătoare a bunicii Alinei Zară, poveste de scris şi de-nsoţit cu reţete de-ale locului.
Citește pe Antena3.ro
