Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După “Grădina Imperiului” – o carte din colecţia “Lifestyle” a Editurii Trei, în care bucătăria fostei URSS ne-a fost servită la Chişinău – Dan-Silviu Boerescu pune în scenă, la aceeaşi editură, o serie de acte culinare începute pe nemîncate, dimineaţa devreme, şi încheiate, la el acasă, în aceeaşi unitate de timp şi spaţiu.
După “Grădina Imperiului” – o carte din colecţia “Lifestyle” a Editurii Trei, în care bucătăria fostei URSS ne-a fost servită la Chişinău – Dan-Silviu Boerescu pune în scenă, la aceeaşi editură, o serie de acte culinare începute pe nemîncate, dimineaţa devreme, şi încheiate, la el acasă, în aceeaşi unitate de timp şi spaţiu. Sîntem invitaţi la 169 de mic-dejunuri în doi, platonice şi domestice, în ciuda aluziilor la vreo istorie erotică şi a sînilor concupiscenţi de pe copertă, trimiţînd la specialitatea bucătăriei Playboy, care l-a făcut celebru pe autor.
“Mîncarea este, de departe, cel mai erotic lucru din viaţa unui bărbat”, mărturiseşte autorul pe prima pagină a cărţii. “A oferi hrană partenerei tale reprezintă un gest mitic, care reîntoarce omul la rădăcinile Fiinţei”. Dan-Silviu Boerescu se trezeşte cu noaptea-n cap, pentru a prepara, cu minuţie de mare “chef”, “o samă” de meniuri matinale pentru soţia sa, Nana, “muza din farfurie”, “prinţesa mofturoasă”, personaj exigent şi vinovat de “arta travestiului culinar” la care se dedă. Singurătatea orelor mici e productivă, căci textele sînt scrise cu vervă, inteligenţă şi rafinament, satisfăcînd, dincolo de reţetar (să nu vă aşteptaţi la unităţi de măsură!), atît femeia modernă, interesată de evoluţia cratiţei, cît şi răsfăţatul cititor de literaturi (călinescian, vorbind).
Amestec de monolog interior, autopersiflaj şi trimiteri la oameni, locuri şi concepte celebre (Jamie Oliver, Ainsley Harriot, David Contant, Paris, Nisa, Creta, fusion cuisine, nouvelle cuisine), volumul în format “poche” are un limbaj savuros şi, uneori, ironic-metafizic: “Cînd găteşti” – scrie autorul – “tigaia este oglinda răsturnată a lumii”…
Cele 169 de reţete alese, adevărată colecţie de semne culinare definind un autor cu o atentă cultură gastronomică, nu pot fi citite în tren sau în timpul serviciului, oralitatea cuceritoare a stilului obligîndu-vă fie să pierdeţi legătura la Dolhasca, fie să staţi peste program. E o carte nouă, captivantă, ca o poveste de dragoste. Însă, atenţie! Ritualul gastronomic aparte, oficiat dimineaţa, la micul dejun în doi al lui Boerescu, nu e o poveste de iubire clasică, aşa cum nu e o nici o “istorie erotică” obişnuită. Pentru că “dragostea” – spune el, contrazicîndu-se, oarecum – “nu ţine de foame, ba chiar dimpotrivă. Rolul ei e de a potenţa, emoţional, aşteptarea mîncării… Restul nu e decît istoria maxilarelor (prea) ocupate…”
Salată curcubeu
“Dimineaţa pe răcoare”... ce poate fi mai interesant decît să amesteci, într-o deloc studiată devălmăşie, fructe şi legume într-o salată de toate culorile? Aşadar, tot ceea ce găsesc – neconservat – în cămară şi în frigider, toc şi arunc în castron, urmînd, apoi, să le stropesc cu o vinegretă clasicistă (ulei de măsline, oţet balsamic de Modena, sos de soia dulce, sare, piper, zeamă de lămîie). Din distribuţie: rondele de castraveţi cu coajă, o ceapă roşie solzişori, cîteva prune, boabele de la un ciorchine de struguri, un ardei verde, un ardei iute roşu, doi morcovi şi un păstîrnac făcuţi cubuleţe, o jumătate de conopidă, trei roşii (singurele care iarna par să aibă gust mi se par cele mici, vîndute sub formă de ciorchine), un căţel de usturoi, un sfert de varză albă, un rest de pepene galben, un pomelo “sweetie”, o mandarină şi cam atît. La banană renunţ, pentru că mi se pare cam moale. Ce-aş mai putea pune în salată, ca s-o înviorez niţel? A, da, mai pot turna nişte salsa iute de chile habenero, dreasă – pentru atenuarea iuţelii – cu sirop de arţar.
Sărutul cartofului negru
Îmi plac bucăţile mari şi iubesc cartoful cum îmi iubesc nevasta. Ca s-o îmbunez (pentru că am dat năvală în zori ca un bărbat ce nu ştie de dulci alinturi sau de pretenţiosul petting) aleg doi cartofi uriaşi, de aproape un kilogram fiecare (nici nu vreau să ştiu ce le pun pe cîmp polonezii de la care îi importăm). Îi învelesc în folie de aluminiu, apoi crestez dolofanele alcătuiri argintii cu vîrful cuţitului. Cu ochii la ştiri îi uit apoi în cuptor pînă se înnegresc, dar... ce-mi pasă? Cînd îi despachetez, îi învăţ să înoate în iaurt, îi încurc cu toate ierburile verzi de pe balcon şi îi dezmorţesc cu o linguriţă de sos mexican de jalapeno. Iar eşecul se transformă numaidecît într-un triumf nesperat, căci – v-am spus-o doar – iubesc cartoful cum îmi iubesc nevasta. Iar ea mă iubeşte pe mine, ori de cîte ori voi fi uitat cartofii (bucăţi mari, enorme, de aproape un kilogram) într-un cuptor mult prea încins.
Muselină de broccoli
La origine se prea poate să fi fost doar o garnitură pentru, să zicem, un fileu de şalău (sau de peşte alb, în general), însă dimineaţa, “pe inima goală”, poate ţine loc şi de personaj principal al meniului (unul relativ dietetic, dacă e să ne raportăm la gusturile noastre). Cum ieri dimineaţă nu am folosit decît mai puţin de jumătate din tufa de broccoli, azi trebuie să lichidez ceea ce a mai rămas (nu-s neapărat zgîrcit, dar nu-mi place să arunc nimic din legume, de fapt din mîncare, în general). Rup bucheţelele şi le pun la fiert cinci-şase minute la foc mediu, fiindcă nu vreau să se înmoaie deloc. Cînd închid focul, nu le scurg de zeamă, ci le las în ea, acoperind oala cu capacul, pentru a le păstra confortabil de călduţe. Alături bat din poignee două gălbenuşuri cu zeamă de lămîie (două linguri, nu mai mult), sare, piper şi o jumătate de pachet de unt. Cînd sosul începe să se îngroaşe, încep să încorporez, puţin cîte puţin, un pahar de frişcă. În cele din urmă scurg bucheţelele de broccoli, le sărez cu diamante de sare de Caşmir şi le văcsuiesc cu sos. În mijlocul platoului pun un ardei roşu murat… să fie acolo, că nu se ştie niciodată.
