Mesele câmpeneşti, trecut şi prezent

Românul se definea odinioară prin serbările câmpeneşti. Dintre acestea, Drăgaica era una dintre cele mai spectaculoase, fiind sărbătorită printr-un dans executat de un grup de 5-10 fete, din care una era aleasă ca Drăgaică, împodobită cu spice de grâu. La sfârşitul lunii iunie, la Muzeul Satului "Dimitrie Gusti", din Bucureşti, am întâlnit-o pe zeiţa agrară, protectoare a holdelor semănate: o tânără din satul Izvoarele, judeţul Teleorman.

Ana Trifan, însoţită de Ansamblul Izvoraşul, din satul Izvoarele, judeţul Teleorman, a venit la 26 iunie la Muzeul Satului pentru a aminti celor prezenţi cum se sărbătorea cândva Drăgaica. Membrii ansamblului - înfiinţat acum 15 ani - dansează Drăgaica şi Lăzărelul, Cofiţa (dans cu temă) şi alte patru-cinci suite. "Avem şi trei solişti care interpretează cântece din judeţul nostru, multe din repertoriul regretatului Liviu Vasilică. Anual participăm la diverse spectacole, festivaluri, zilele comunelor etc.", ne spune directoarea artistică a ansamblului. Un om cu un suflet deosebit, Ana Trifan a reuşit să transmită copiilor din sat nu numai buchea cărţii, ci şi tradiţiile, realizând ceea ce se cheamă o recuperare a memoriei locului. Alexandru Trifan, directorul ansamblului, speră ca românii să nu uite tradiţiile noastre adevărate, iar cei care încearcă să le reînvie, să fie mai apreciaţi.

"DRĂGAICA" ŞI DRĂGĂICILE
Despre obiceiul Drăgaica, directorul ştiinţific al Muzeului Satului, dr Doina Işfanoni, amintea: "Drăgaica se joacă în picioarele goale (contactul direct cu forţa telurică). Steagul este purtat de un drăgan, care conduce trupa fetelor, drăgăicilor. Are rolul de a purifica spaţiul şi protejează viaţa copiilor. La steag se pun plante de leac: usturoi, iar în loc de pelin, fetele au sânziene. Mărgelele puse la steag sunt purtătoare de noroc. După ce se dansează Drăgaica, fetele dau gazdei un dar simbolic: pâinea tradiţională. Pâinea nu e oarecare, e de fală, de bucurie, o pâine simbolică pe care drăgaicele şi-o doresc şi la anul".

Gospodinele le întâmpinau pe fete cu covrigei făcuţi la ţest. Ana Trifan îşi aminteşte că ea a văzut ultima ceată de fete (drăgăici) când avea 6 ani, dar prin dansurile Ansamblului "Izvoraşul" speră să readucă oamenilor acea curăţenie sufletească cu care erau înzestraţi străbunii noştri.

MÂNCĂRURI TRADIŢIONALE
A liuti înseamnă în bulgară a iuţi, iar liutica este mâncarea tradiţională a locului de unde vine Ana Trifan, pentru că în satul său trăiesc laolaltă români şi bulgari. Reţeta e simplă: pe grătar se coc roşii şi ardei. Se pisează usturoiul bine, roşiile se curăţă de coajă şi se pisează şi ele. Din ardei iuţi copţi se taie fâşii, se amestecă, se adaugă sare. Se mănâncă cu pâine caldă de ţest. Alte mâncăruri din satul ei sunt ainia, mâncare de cartofi, şi picinina, o mâncare din orez, multă ceapă prăjită, condimente. Se pune într-o tigaie un strat de cartofi sau de dovlecei, apoi se toarnă compoziţia, iar pe deasupra din nou un strat de cartofi sau dovlecei.

Şi ca să ne întoarcem la serbarea câmpenească de la care am plecat, putem spune că astăzi oamenii au găsit o alternativă în "ieşirea la iarbă verde". Pentru cei care au uitat, Radu Anton Roman aminteşte că formula "ieşirea la iarbă verde" defineşte "un ritual religios ce are loc în ziua de Luni a celei de a doua săptămâni de după Paşti, după Duminica Mare". Oamenii trebuie să meargă la câmp înverzit aşa cum merg la biserică şi să petreacă până seara târziu. Indiferent de anotimp, fără a sărbători neapărat vreun eveniment religios, românii ies la iarbă verde, iar grătarul, aşa cum zicea Radu Anton Roman, "joacă un rol social excepţional".


Grătarul
Ingrediente: un kg ceafă sau fleică de porc (sunt cele mai bune de fript), o linguriţă de piper măcinat, o linguriţă de cimbru măcinat praf, o linguriţă sau câtă vă place de sare (la sfârşit de tot!), o lingură de ulei
n) 2 braţe voiniceşti de bucăţi nu prea groase de fag uscat
n) 1 braţ de copil nevinovat cu aşchii şi scândurele de brad uscat
n) ziare, chibrituri, un pic de motorină (eventual) (chiar dacă folosiţi cărbuni din comerţ, vă trebuie totuşi un braţ de lemn de brad uscat, ca să-i aprindă)
Preparare: Se taie carnea în felii de-un deget (da' nu degeţel de domnişoară baletistă, ci de om bine hrănit). Se freacă feliile cu piper şi cimbru, se ung cu ulei, se lasă în aşteptare (merg şi alte mirodenii la carne - rozmarin, busuioc, chimen, ienibahar, boia etc.; se mai poate pune o oră carnea la marinat, în vin alb cu felii de măr, apoi se scoate, se şterge bine, se unge cu ulei; se mai unge şi cu zeamă deasă de usturoi). Se pune grătarul metalic peste jarul încă pâlpâind, să se încingă, la o palmă deasupra vetrei. Se unge-şterge cu o cârpă îmbibată în untdelemn sau cu o bucată de slănină. Când jarul nu mai pâlpâie deloc - şi numai atunci - se aşază carnea pe grătar, cu un pic de distanţă între felii. Să aveţi pregătită la îndemână o cană mare cu apă (o să vedeţi de ce!). După un timp scurt - un minut-două -, carnea începe să sfârâie şi să se coloreze pe partea dinspre foc. O întoarceţi când se desprinde uşor (se zice "când se-ntoarce singură"). Dacă picură grăsime pe jar - şi sigur picură - se va aprinde cu flacără mare -, stingeţi pe loc, stropind cu apă din cană. Dacă o vreţi în sânge, când s-a rumenit pe ambele părţi, e numai bună (viţelul, spre pildă, numai se batjocoreşte un pic, altfel se-ntăreşte). Dacă o vreţi pătrunsă, ar trebui (la cât jar v-am zis să faceţi) friptă 10 minute pe o parte - 10 minute pe alta, întorcând-o tot timpul, pe jar blând, plecat spre spuză. Să aveţi la îndemână o furculiţă lungă şi o paletă, să puteţi umbla la carne. Mai puteţi stropi carnea în timp ce se frige cu vin alb, cu bere sau cu zeamă de usturoi, ca să se parfumeze şi să rămână fragedă. Se ia de pe foc. Abia acum se sărează (şi se şi mănâncă!), nu uitaţi că Feteasca Neagră de la Coteşti e o nestemată vrânceană, învăluind lumea în raze purpurii şi abur de prune uscate (la rece!), curgând, alunecând, inundându-ne viaţa ca o seducătoare de minori şi majori deopotrivă.

● Reţetă din "Poveştile bucătăriei româneşti", volumul VI