O masă la cherhana, de Buna Vestire

Zice-se că peștele-i mut, dar uite câtă vorbă a stârnit!

Borşul la foc şi peştele în iaz.
Când seacă lacul, se vede peştele.
Cu râma mică se prinde peştele mare.
Fără undiţă, fără plasă, nicicum peşte vei avea.
Oricând peştele cel mare pe cel mic în burtă-l are.
Oricâtă apă bea un peşte, tot o scoate pe urechi.
Peşte cu apă nu se prăjeşte.
Peştele cel mare înghite pe cel mic.
Peştele cere vin.
Peştele de la cap începe să se strice.
Peştele mare cu îmbucătura mică se prinde.

Verbe-proverbe, de spus în prag de Buna Vestire și mai ales de zădărât pofta de-o masă cu... pește, în locul nostru știut, la Cherhanaua Ancora, cea așezată pe țărmul Herăstrăului, unul dintre “plămânii Bucureștilor”, loc de tihnită priveală și de gustoase... degustări.

Și fiindcă veni vorba de... “plămâni”, să vă istorisesc ceva. Odinioară, cam pe vremea când “plămânii Dunării” (lacurile şi bălţile ce “însoţeau” fluviul în drumul lui către Marea cea Mare) nu fuseseră încă secate, primăvara începea să bată “Băltăreţul”, vânticelul blând care topea zăpezile.

Cam tot pe atunci, imediat după echinocţiul de primăvară, se mânca “peştele de Ziua Cucului”..., de fapt, nimic altceva decât peştele permis în post, de Buna Vestire, când, după tradiţia ortodoxă, e dezlegare. Din bălţile Dunării, pe tot parcursul, de la Mehedinţi până către Brăila şi Galaţi, pescarii prindeau în năvoadele lor crapi şi crăpceni, somni şi somotei, ca şi alţi peşti mai mărunţei.

Cei mai norocoşi, prin Balta Brăilei, prindeau acum şi scrumbii tinere - căci ştiut e că, în drumul lor către locul unde vor depune icrele, scrumbiile albastre de Dunăre nu fac decât să înoate fără timp de popas, cu gurile deschise şi flămânde, neatente la capcanele ce se ivesc în cale. Şansa pescarilor...!

În porturile de pe Dunăre, cu o jumătate de veac ori mai bine în urmă, se mânca neobișnuitul... crap la carton. Așa-l pregăteau marinarii de pe șlepurile care duceau grâul Bărăganului și-al Câmpiei Române în lume: îl curățau numai de intestine și-l așezau între două bucăți groase de carton, pe jar. Până ardea mocnit cartonul, se frigea și peștele, pe care-l aruncau peste-o fiertură de grâu (ori de orez, dacă-și puteau permite). Se mai făcea plachie de crap – care, în ciuda inflexiunilor eleno-turcești ale numelui, s-ar părea că-i de-a noastră, neaoșă. Se făcea saramură... Iar pe la casele mai mari,se găteau bucate cu dichis: știucă umplută cu carnea ei, și crap umplut, și scordolea cu sos de nuci și usturoi.
Buna Vestire, în toate vremile, se trecea cu mâncare de pește. E dezlegare, întâia din Postul cel lung și bogat în verdețuri al Paștelui. Și dacă uneori drumul până-n ceasul acesta sfânt e lung, iată că-n acest an s-a rânduit ca sărbătoarea să fie chiar la mijloc, ținând dreaptă balanța zilelor de postit...

E vremea, deci, ca aici, la Cherhanaua Ancora, să se aștearnă masă mare, cu toate cele ale peștelui și-ale Bunei Vestiri! Salata de icre de știucă frecate cu ulei de sâmburi de strugure, hamsiile marinate în casă și zacusca de sturion vor face începutul. Apoi să vină chiftelele de pește, rapanele pane, midiile în sos de roșii cu vin alb și guvizii – ah! guvizii! – tăvăliți în mălai și prăjți crocanți, să-i ronțăi după ce i-ai tăvălit în mujdei. Saramura de crap ne va purta pe apele Dunării, sturionul la plită ne va duce mai aproape de mare, iar la calcanul la cuptor va-ntregi călătoria noastră culinară pe ape, aruncându-ne în brațele mării.