Pelerinaj la Athos

POPASURI MONAHALE ● În căutarea luminii şi a liniştii, pe Muntele Sfînt
Loc ales, Gradină Maicii Domnului, martor şi ­moştenitor al strălucitei culturi bizantine, Muntele Athos e un tezaur ­ortodox, alături de Ţara Sfîntă. El alcătuieşte, împreună cu Sinaiul şi Taborul, triada munţilor ­dumnezeieşti. Pe Athos s-a desăvîrşit, în construcţia bisericilor, opera întregii ortodoxii

POPASURI MONAHALE ● În căutarea luminii şi a liniştii, pe Muntele Sfînt
Loc ales, Gradină Maicii Domnului, martor şi ­moştenitor al strălucitei culturi bizantine, Muntele Athos e un tezaur ­ortodox, alături de Ţara Sfîntă. El alcătuieşte, împreună cu Sinaiul şi Taborul, triada munţilor ­dumnezeieşti. Pe Athos s-a desăvîrşit, în construcţia bisericilor, opera întregii ortodoxii

Sfîntul Munte Athos din Grecia cuprinde astăzi şase categorii de aşezăminte monastice: mănăstiri, schi­turi, chilii, bordeie şi sihăstrii. Mă­năs­tirile sînt în număr de 20, care nu poate fi sporit sau micşorat. Dintre aces­tea, 17 sînt greceşti, una e ruseas­că, una sîrbească şi alta bulgă­reas­că. Noi, românii, avem trei schituri la Munte: Prodromu, Lacu şi Colciu, construite în partea răsăriteană a peninsulei, fie cu ajutorul voievozilor români, care au fost ctitori şi donatori ai mai multor mănăstiri de pe Munte (azi administrate de alte ortodoxii), fie cu mai noi contribuţii şi strădanii. Pînă în 1914, locuitorii Sfîntului Munte – doar bărbaţi, conform vechilor rînduieli de la care nu există abatere – erau în număr de vreo 5.400, dintre care 5.000 – monahi. Azi au mai rămas 2.000. La Athos, toţi mo­nahii, atunci cînd sînt primiţi ca no­vici sau tunşi în monahism, dobîndesc cetăţenia greacă, fără altă formalitate. Ei dispun de o organizare admi­nistrativă autonomă şi chiar de poliţie proprie.

Ritualurile

Portul de intrare al Sfîntului Mun­te e Dafni, denumire care se datorează nenumăraţilor dafini care cresc în zonă. „Cînd am pus pentru prima dată în viaţă piciorul pe insulă, la Dafni, am simţit că mă aflu într-o altă lume“, ne mărturisea pictorul Mihail Gavril, întors dintr-un pelerinaj făcut cu mai mulţi prieteni din Ro­mânia, Elveţia şi SUA. El pregă­teşte astăzi o ex­poziţie la Bucureşti consacrată temei „cerului şi pămîntului“, în care Ţara Sfîntă şi Muntele Athos reprezintă principalele surse de inspiraţie. Pîn­zele sale, aşezate în rame de format „marină“, ne descoperă turle de biserici, clopote, chipuri de călugări, dar şi marele albastru al Egeei. 

A trăit cîteva zile printre călugări o experienţă unică: „Am dat de un program ca la cazarmă. Scularea, la ora 3:30, cînd se asculta slujba la biserică pînă la ora 7:00. Prezenţa noastră la slujbă era obligatorie. Oricine vine la Athos mănîncă şi doarme fără plată, dar trebuie să se supună programului general din mănăstire“, ne desluşeşte el. Şi masa? „Nu sînt decît două mese pe zi. La 7:00 – micul dejun, apoi fie­care pleacă la locul hotărît de către sta­reţ. Pînă la 3:30, după-amiaza, cînd se pune masa principală a zilei. După ce s-a mîncat, se face slujba de vecer­nie, iar la 10:00 deja e culcarea. Eu, unul, n-aş rezista la un astfel de ritm per­manent. La masă, toată lumea mă­nîncă la fel. Dimineaţa – ceai, produse de post: conopidă, cartofi, fasole, linte, fructe, halva. Cînd a terminat de citit că­lu­gă­rul de serviciu în trapeză, s-a terminat şi masa şi trebuie să te ridici, indife­rent dacă ai mîncat sau nu tot din farfurie. La prînz, călugării mănîncă, de regulă, o ciorbă de legume şi un fel cu orez. Vrei să mă crezi că, la un moment dat, nu mi-a mai fost foame? Şi aveam destulă mîncare suplimentară, pe care am şi lăsat-o acolo, pentru pomeni.“

Arte

Tablourile lui Mihail Ga­vril au nişte rame speciale, tra­tate cu mie­re de albine şi poleite cu aur. Pe ele, artistul a scris ici o rugă­ciune, colo – un amănunt semnificativ. În to­tal, 70 de ta­blou­ri care aş­teaptă un spa­ţiu expo­ziţional pe măsură. Paralel cu lucrările de la Athos, Mihail Gavril mai lucrează la un proiect avînd ca temă efectele luminii în Grecia, Turcia şi Bulgaria. Acest renascentist modern care crede în miracole („la Athos“, spune el, „viperele nu muşcă, iar fumătorii ca mine nu simt nevoia să mai fumeze pe tot timpul şederii!“) s-a întors de la Sfîntul Munte împreună cu prietenii săi Nick, Mihail, Dan, ­Gheor­ghe, Dorin şi Cristian, avînd, deja, gîndul la o nouă întîlnire. Anul acesta. În toamnă. În acelaşi loc...

„Cînd am pus pentru prima dată în viaţă piciorul pe insulă, la Dafni, am simţit că mă aflu într-o altă lume“
Mihail Gavril – pictor

Psárisoupa me avgolemono ● Supă de peşte dreasă cu ou şi lămîie

Ingrediente: două kg de peşte, două cepe, doi morcovi, doi dovlecei, 6 ouă, 3 lămîi, 3 ceşti mici de orez, o lingură de unt, puţin ulei, puţină brînză feta.

Preparare: Curăţă peştele (cei mai indicaţi sînt tonul şi codul) şi spală-l, apoi porţionează-l în bucăţi egale, de mărime potrivită. Curăţă legumele, spală-le, taie morcovii în sferturi, dovleceii în felii, iar ceapa cresteaz-o. Pune apa la fiert, iar cînd clocoteşte, adaugă legumele şi lasă-le la foc potrivit. Cînd sînt pe ju­mă­tate fier­te, aşază peştele şi fierbe la foc mic, cu vasul acoperit, încă 15-20 de minute (spumează de cîte ori este ne­voie). Du­pă ce a fiert şi peştele (atenţie, nu trebuie să se zdrobească!), scoate-l cu gri­jă, pune-l într-un vas, aco­peră-l şi păs­trea­ză-l la cald. Strecoară supa, pune în ea untul şi uleiul şi adu din nou la fier­be­re. Adaugă atunci orezul (spălat şi scurs). Cînd orezul e aproape fiert, toar­nă în oa­lă sosul avgolemono, pregătit în prealabil astfel: bate albuşu­ri­le spumă, adaugă zeama lămîilor şi găl­be­­nuşurile şi ames­tecă pînă se omogenizează. Cînd torni în oală, amestecă în­truna, ca să nu se coa­guleze; ai grijă ca focul să fie mic. Cînd ore­zul a fiert bine, adaugă brînza, sfărî­ma­tă cu furculiţa, şi trage vasul deo­parte. Se ser­veşte fier­bin­te, adăugînd în farfurie peştele, zdrobit cu furculiţa.