Pietonii văzduhului

În greceşte, numele Meteorelor înseamnă „suspendate în aer“. Astfel sînt mănăstirile ridicate pe culmile megaliţilor. În zilele cu ceţuri, zidurile lor par să fie cu totul desprinse de pămînt, „plutind“ deasupra văilor şi a pietrelor, cam în felul în care acestea sînt înfăţişate pe vechile hărţi ale locului. Ce spun legendele despre stîncile hieratice de la Kalambaka (ţinutul Tessaliei)? Acest fenomen geologic misterios (pen­tru oamenii de ştiinţă) are o explicaţie simplă, dacă pri­veşti lucrurile prin prisma credinţei: Dumnezeu a ­“aruncat“ din cer cele 24 de pietre uriaşe, pentru ca acolo să-şi găsească refugiul, în rugăciune, asceţii Greciei. Meteorele (stîncile) par să nu aibă „rădăcini“ în Cîmpia Tessaliei, impresia fiind într-adevăr aceea că au fost aruncate pe pămînt.

Hrana schimnicilor

Primii pustnici au ajuns aici la începutul secolului al IX-lea. În peşterile înalte ale stîncilor se mai găsesc şi astăzi vestigii ale locuirii primilor sihaştri. După toate proba­bi­lităţile, ei au urcat acolo pe scări făcute din lemn sau din sfoa­ră ori pur şi simplu căţărîndu-se, iar nu de puţine ori cei mai evlavioşi dintre ei distrugeau aceste căi de acces, hră­nindu-se (zic legendele) doar cu rădăcinile ierburilor care creşteau în piatră, cu seminţele aduse de vînt ori de pă­sări şi bînd rouă şi apă de ploaie. Unii dintre ei ac­cep­tau hrana adusă de alţi monahi ori de localnici, pe care o pri­meau lăsînd în jos o sfoară. Existau de asemenea comu­ni­tă­ţile monahale. ­Chiliile, bisericile – întregul complex monastic a fost ridicat (în chip la fel de minunat, miraculos) pe plat­for­me­le superioare ale stîncilor. Accesul se făcea, în tim­purile vechi, cu ajutorul unei nacele ridicate de scripeţi. As­tăzi, la une­le dintre aceste mănăstiri există acces direct pentru tu­­rişti. Aceştia însă nu se vor întîlni niciodată cu monahii, care au pro­priile căi de a intra în mănăstire, cu ajutorul unor te­le­ferice rudimentare, care străbat hăul. Aşa i-am surprins şi noi, într-o imagine, adevăraţi „pietoni ai văzduhului“.

„Pîine“ mănăstirească

A pătrunde în intimitatea lor e foarte greu, informaţiile despre gastronomia mănăstirii venindu-ne pe căi ocolite. Am aflat, de exemplu, că sub numele de „Papanezza“ vom în­tîl­ni în mănăstiri o „pîine“ al cărei ingredient principal este pra­­zul. Pentru a o pregăti, e nevoie de 500 g făină de porumb şi 500g făină de grîu, două linguri de pulbere de bureţi (se obţine din bureţi uscaţi şi apoi măcinaţi în mo­jar), partea albă de la patru fire de praz (tocată mărunt), patru fire de cea­pă verde şi patru fire de usturoi verde (de asemenea, tocate), cîteva fire de pătrunjel verde şi de mărar (tăiate mărunt), o ceaşcă de ulei de măsline şi puţină sare. Prazul, ceapa, ustu­roiul, mărarul şi pătrunjelul se pun într-un castron şi se presară sare. Într-un vas se pune apă la fiert şi, cînd dă în clocot, se toarnă „în ploaie“ cele două tipuri de făină (amestecate bine în prealabil). Se presară pulberea de bureţi şi sare. Se lasă să fiarbă, amestecînd cu o lingură de lemn (sau un melesteu), cam cum se procedează pentru pregătirea mămăligii. Compoziţia rezultată trebuie să fie mai moale. Se amestecă în ea verdeţurile tocate. Se ia o formă mare pentru cuptor (rotundă sau dreptunghiulară), se unge cu ulei de măsline, se tapetează cu mălai, se întinde în ea aluatul obţinut, apoi se stropeşte cu ulei de măsline şi se dă la cuptor, la foc mic, mai întîi, apoi se creşte temperatura.  În zilele în care este permis şi consumul de ouă şi lactate, verdeţurile se amestecă înainte cu brînză şi ouă bătute, iar în loc de ulei se poate folosi unt. De asemenea, dacă este interzis consumul de ulei, se va folosi în locul lui pastă de susan (tahini). După acelaşi principiu, se pot pregăti „pîini mănăstireşti“ folosindu-se verdeţuri ca: spanacul, frunzele de ţelină, frunzele de păpădie, untişorul, chivasul, usturoiul-ursului etc. – toate foarte bine tocate.

Istoria cuiului

Se spune că într-un sat a ajuns odată un călugăr, pe nume Gerontius, care le-a spus sătenilor: „Vă puteţi imagina cîte lucruri miraculoase există în lu­me? Uitaţi, de exemplu, acest cui. Aş pu­tea să gătesc cu el cea mai delicioa­să supă din lume!“. A cerut mai întîi să se pună o oală cu apă la fiert. A pus cuiul în apă, apoi a gustat: „Mmm, nu e rău, dar parcă ar merge şi o cea­pă...“. Sătenii i-au adus. A mai luat o lin­gură şi a cerut, tot „pentru gust“, o ţelină. Apoi, tot aşa, pînă a ajuns să pună în oală: pătrunjel, morcov, car­tofi, apoi orez şi, în fine, zeamă de lămîie şi ulei. Cînd toate au fost fierte, le-a zis: „Aţi văzut de ce e în stare cuiul? Veniţi să gustaţi!“.

Sarailii cu halva

„Saraigli“ este un dulce „comun“ pentru Grecia. Dar, în ciuda popularităţii sale (ori poate tocmai de aceea), nu are o reţetă unică. În mănăstiri, pentru perioada postului, se gătesc sa­rai­lii cu halva. La 500 g foi de plăcintă (de post) se folosesc pentru umplutu­ră: 500 g halva de vanilie (mărun­ţită), 100 g stafide, cîte o ceaşcă de migdale şi de nuci (zdrobite), pudră de scor­­ţi­şoa­ră şi cuişoare măcinate. Toa­te acestea se amestecă,  apoi se alter­nează cîte o foaie de plăcintă – unsă cu tahini diluat cu apă fierbinte – cu un strat de umplutură, iar la sfîrşit se unge din nou cu tahini diluat. Tahini înlocuieşte uleiul reţetei originale. Se dă la cuptor, iar după ce se scoate se îndulceşte cu un sirop din zahăr, miere, apă, scorţişoară şi... tahini.

Kollyva ● Colivă

Ingrediente: grîu (sau arpacaş), pîine prăjită şi fărîmată, stafide (din struguri albi), nuci, migdale, alune (toate măcinate), seminţe de pin, susan (prăjit şi frecat în mojar), zahăr pudră, scorţişoară măcinată, puţină sare; pentru decor: migdale (întregi), jumătăţi de miez de nucă, stafide, seminţe de pin, seminţe de rodie.

Preparare: Cu o seară înainte, se spală grîul în mai multe ape şi se pune în apă rece, cu puţină sare. Se lasă pe foc, să fiarbă 10 minute, după care se acoperă cu un şervet curat, mai gros (neapărat de in, ca să respire) şi se lasă vasul într-o cameră caldă, ferit de curenţii de aer. Dimineaţa, pentru că grîul s-a umflat şi e posibil să nu mai fie tot acoperit de apă, se scutură bine vasul, apoi se adaugă jumătate din cantitatea de pîine prăjită şi mărunţită, precum şi restul ­ingredientelor (mai puţin zahărul), şi se pune din nou vasul să fiarbă, la foc mic. Cînd a fiert bine grîul şi zeama a scăzut suficient, se adaugă restul de pîine prăjită şi zahărul, se amestecă, apoi se pune pe platoul pentru servit, se modelează cu mîna în forma dorită şi se acoperă pentru scurt timp cu hîrtie absorbantă. După ce hîrtia a absorbit surplusul de umezeală, se decorează cu migdale, nucă, stafide, seminţe de pin şi de rodie.  În loc de pîine, se pot folosi biscuiţi sfărîmaţi. De asemenea, în compoziţie se mai poate adăuga coajă de lămîie sau de ­portocală zaharisită.