Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Primesc deunăzi o scrisoare din Cetatea Unirii, de la o veche şi bună prietenă a Jurnalului de bucătărie, pictoriţa Sorina Ţibacov. Aflu aşadar că ultima ei pasiune este… “arheologia culinară” şi sînt invitată, la 21-22 iunie, la “Festivalul cetăţilor dacice”, care are loc în fiecare an prin satele dimprejurul Albei. Ideea de a “reconstitui” bucătăria dacică mi se pare interesantă, în contextul în care despre gastronomia românească se pomeneşte cel mai adesea folosindu-se o expresie din Caragiale: “E sublimă, dar lipseşte cu desăvîrşire”, vorbindu-se despre felurile noastre de mîncare, în termeni generali, ca despre nişte “împrumuturi” din gastronomia vecinilor. S-ar zice că noi, românii, pînă ne-au învăţat unii şi alţii cum să facem sarmale, borş, ciorbă şi ciulama, am cam răbdat de foame. Am susţinut mereu că, în ciuda aparentei “inexistenţe” a unui fel de mîncare naţional “pursînge”, avem o mulţime de preparate regionale, locale – uneori pregătite doar pe întinsul cîtorva sate –, pe care le putem revendica drept “ale noastre şi numai ale noastre”. Din păcate, reţetele strămoşeşti date “din om în om” sînt din ce în ce mai puţine, pe măsură ce şi oamenii “vechi” ai satelor noastre se împuţinează. Acesta a fost şi unul dintre motivele pentru care am început să răscolim ţara, pentru a contura un profil al “României culinare”, acea Românie savuroasă şi aromată în care au crescut bunicii şi răz-bunicii noştri. E firesc deci să mă intereseze ce au de spus, de arătat, şi Sorina Ţibacov, şi urmaşii dacilor de la Căpâlna şi Craiva. “Eu mă gîndeam să scriu o carte cu acest subiect” – îmi spune Sorina –, “iar cei de la Muzeu au vrut chiar să guste. După îndelungi dezbateri, ne-am hotărît să încercăm nişte pîini din făină neagră, fără drojdie, cu păstrăv afumat şi vin. Apoi, aceeaşi pîine cu miere şi nuci, plăcinte cu brînză şi varză (cu viezure – ?!?)…” De gustat…
Poveşti din Ţara Românească
În bucătărie totul e poveste.
Am spus-o de atîtea ori şi-acest slogan al Jurnalului de bucătărie a fost valabil şi atunci cînd am pornit la drum, să documentăm articolele din ediţia pe care v-o aducem astăzi dinainte. Am ascultat mai întîi povestea “Cocoşului de Hurez”, rostită de meşterii olari, strînşi într-o zi de început de vară sub soarele răsărit dintr-un covor oltenesc. Am ajuns după aceea, pe poteci de munte, sub Siriu şi sub Penteleu, de unde am cules tradiţii şi reţete buzoiene. După care am coborît în Bucureşti, într-un alt fel de sat, căruia pe-aici i se spune “Muzeul” şi unde, în sunet de fanfară şi taraf, poveştile s-au iţit şi ele, de prin curţi şi de pe uliţe. Şi-apoi, într-o zvîcnire a copilăriei, ne-am reîntors în munţi, de-această dată la Vidraru, pentru a ne contopi cu natura.
