Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un instinct ascuns de războinic trebuie să fi zăcut in mine, la vremea copilăriei, că devenisem fan al lui Alexandru Machidon, cuceritorul, şi al vikingilor porniţi să prăduiască (şi să descopere) lumi noi. Asta pănă in ziua cănd mi-a ajuns in mănă cartea lui Alexandre Dumas ("tatăl", cum l-a păstrat memoria umanităţii, spre a-l deosebi de Alexandre Dumas-fiul) şi, tot recitind isprăvile muschetarilor, m-am pomenit explorănd lumea "Ludovicilor" Franţei (că nu era să mă opresc numai la unul)...
Un instinct ascuns de războinic trebuie să fi zăcut in mine, la vremea copilăriei, că devenisem fan al lui Alexandru Machidon, cuceritorul, şi al vikingilor porniţi să prăduiască (şi să descopere) lumi noi. Asta pănă in ziua cănd mi-a ajuns in mănă cartea lui Alexandre Dumas ("tatăl", cum l-a păstrat memoria umanităţii, spre a-l deosebi de Alexandre Dumas-fiul) şi, tot recitind isprăvile muschetarilor, m-am pomenit explorănd lumea "Ludovicilor" Franţei (că nu era să mă opresc numai la unul). Şi-aşa, trasăndu-le in tuşe subţiri biografiile, pe rănd, aflasem că Ludovic al XIII-lea şi-a dorit intr-o zi să fie jurnalist, şi-n altă zi se plictisi şi se apucă de desenat. Apoi anunţă că vrea să fie cofetar - şi incepu să confecţioneze fructe zaharisite şi gelatine transparente, intămpinăndu-şi nu o dată sfetnicii cu măinile lipicioase de la zahărul topit. Cănd se sătură şi de asta, deveni agricultor şi cultivă mazăre, apoi se dovedi că nici un maestru culinar nu-l putea intrece in arta "impănării fripturii de viţel". Fu chiar frizer, muzician, poet... in fine, tot ce-i trecu prin cap - căci "meseria" de rege era o joacă perpetuă pentru el.
Trăgănd dintr-o cutie veche "fişa" lui Ludovic al XIII-lea, scrisă pe un carton colorat, cu pixuri colorate, am incercat să mi-l imaginez pe ilustrul rege pregătind o turtă cu migdale, aşa cum se gătea, pe vremuri, la Paris. Cu migdale dulci şi-amare, pisate in cantităţi deopotrivă, aşa cum viaţa echilibrează bine cu rău. Cu coajă rasă de lămăie, să-şi imprăştie aroma. Cu făină neagră de grău sarazin. Şi-apoi: cu gălbenuşuri frecate cu sare şi cu albuşuri inspumate ca volanele de la rochia unei curtezane. Lăsănd turta la cuptor, un ceas, regele o oferea apoi curtenilor, lăngă un pahar cu vin alb, parfumat. Cantităţile potrivite vreţi să le ştiţi? Să zicem: 150 şi alte 150 de grame de migdale, coaja unei lămăi, opt linguri de făină şi patru ouă.
Restul e provocare.
Cum a fost, căndva, şi pentru Ludovic.
Lingura cu poveşti
Căt de aproape sunt poveştile de... măncare, avem să ne dăm seama in ziua in care ducem prima lingură de griş cu lapte la gura ţăncului nostru ce nici n-a invăţat bine "să stea copăcel". Ca să-l convingem să işi atingă măcar buzele de delicioasa hrană anume concepută pentru cei mici, trebuie s-amăgim in fel şi chip. Să-i arătăm personaje de poveste, să scoatem sunete inalte, precum ale unor păsări miraculoase, să rotim in aer lingura şi să pornim cu ea spre gura celui mic cu o mişcare asemănătoare celei a unui avion in picaj... In fine, scoatem la bătaie tot arsenalul pe care-l avem la indemănă, cerem ajutorul părinţilor, al bunicilor, al fraţilor şi-al cui se mai află prin preajmă, şi, tot aşa, din amăgire in amăgire, il invăţăm că fără măncare viaţa nu e posibilă.
Azi, vă propunem să gustaţi din... lingura noastră cu poveşti.
