Cel mai bun prieten al meu si-a pus bocancii in cui si cortu-n debara. Nu a lui, a maica-sii, pentru ca se insoara luna viitoare si lasa (cu un aer eroic, asemenea exploratorilor din vechime, sper eu!) locurile goale din albumele noastre de drumetie viitorimii (cum ar fi spus Grigore Antipa daca l-ar fi cunoscut). Casa de piatra, batrane! Si, ca sa fie piatra mai... pietroasa, purcedem prin soarele imblanzit al Baraganului sa "catam" niscai vin, numai bun de turnat la temelie. La Pietroasele, spre Buzau, la domnul (cum altfel!) Buzoianu. "Marco!", zic eu. "Polo!", raspunde el din spatele volanului, chiar daca am dat azi la schimb drumul matasii pe cel al vinului.

V-am povestit asta pentru ca nu mai departe de a doua zi am purces iar la drum cu mirosul gratarului de cu seara in nari si cu ochiul inca razgaiat de malul baltii salbaticite, unde noaptea se apucase deja sa ne sufle in jar. Insa "amanuntele sunt importante", aveam sa aflu mai tarziu din gura actorului si pictorului Stefan Sileanu. Iar povestea culorii, a scenei si a gustului am s-o las unui vanticel cumintit de un anume glas s-o aduca de dincolo de limba de asfalt a soselei.

"M-am nascut undeva pe Valea Buzaului, pe la Cislau", suna povestea inceputa de un glas pe care-l stiam aspru, dar pe care acum il regasesc cald. Poate privirea... "N-am trait acolo mai mult de un an. Era in vremea razboiului si parintii mei s-au mutat la Patarlagele. Curand, tata, croitor de meserie, a fost mobilizat la Ramnicu Sarat, in atelierele armate. Asa ca eu am fost crescut de o matusa intr-un sat din apropiere, Valea Viei. Chiar si atunci cand viata m-a purtat prin alte locuri - Zlatna, Bucuresti - in fiecare vara am venit inapoi in locurile unde copilarisem."

PRIMA IUBIRE. "In vara lui ’54 - eu aveam deja vreo 14 ani - au venit la noi in sat niste tineri artisti sa picteze biserica. Unul dintre ei locuia in gazda chiar la matusa mea. Ma imprietenisem cu ei, asa cum un copil se poate imprieteni cu cineva de varsta lor. Cred ca in ochii mei era si multa admiratie. Ii insoteam peste tot. La scaldat in apa Buzaului, cand plecau pe coclauri cu sevaletul sa picteze, ii ajutam cat puteam si-n biserica... Ma mai trimiteau dupa oua sau lapte pentru preparatul culorilor... Asa am ajuns eu in preajma celor trei tineri pictori pe care aveam sa-i aflu drept Paul Gherasim, Fane Teodoreanu si Florin Niculiu." Privirea ii scapa spre o fotografie din albumul expozitiei de la Simeza. Valea Viilor, 1955, alaturi de Florin Niculiu.

AVENTURA CULORII. "Intr-o asemenea zi am luat o pensula din oala atarnata pe schela din biserica in timp ce ei se odihneau si am facut un mic crochiu", reia actorul, rupand parca ceva din alb-negrul hartiei si daruindu-mi-l din ochi. "«Asta e Mosu’ Mitu», au zis pictorii. «Mai baiete, tu ai talent!» Il recunoscusera imediat. Nu stiu daca desenul era atat de bun, dar cred ca surprinsesem ceva din aerul pe care mosul meu il avea. Dupa urmatoarea plecare la Bucuresti, Florin Niculiu mi-a adus o trusa completa de pictura. Asa am inceput eu sa pictez."

CU PENELUL LA CAPSA. "Cum nu reusisem sa intru la Liceul de Arte Plastice, desi fusesem un an audient, matematica a fost de vina, m-am inscris la o scoala de cofetari-bucatari, pentru ca voiam neaparat sa raman in Bucuresti. Ai mei locuiau pe undeva prin Crangasi intr-o inghesuiala teribila. Cu ei nu puteam sta, asa ca m-am dus la camin. Nu era ce-mi doream eu, dar, oricum, tot am facut o afacere cu scoala asta. Aveam de mancare. Faceam practica la Capsa de vreo trei-patru ori pe saptamana, iar in rest, teorie. Invatam cum se taie ceapa si cum se rad morcovii", zice si rade. "De parca cine stie ce mare lucru era." Teoria chibritului imi vine sa zic si stiu c-ar fi de acord. "Am invatat totusi si cateva retete acolo. Deci, ceva-ceva tot s-a lipit. N-am facut o pasiune din arta culinara. Pe atunci nici n-aveam cum. Fusesem fortat de imprejurari sa ma inscriu acolo, iar gandul imi era in continuare la pictura."

MAESTRII. "Dar, printr-o intamplare fericita, marele Corneliu Baba a vazut niste lucrari de-ale mele la pictorul Alexandru Moscu, directorul de atunci al Muzeului Aman, si a vrut neaparat sa ma cunoasca. Afland ca sunt la bucatarie, a tras concluzia ca sigur voi ajunge bucatar prost si l-a trimis pe Moscu sa ma retraga de la scoala. A platit tot ce mai era de platit, uniforma, camin si, folosindu-se de influenta lui extraordinara, m-a inscris la Liceul de Arte Plastice. Mi-a netezit cu un simplu gest drumul in arta!

Apoi, era prin ’55, dupa o expozitie personala, Tuculescu a vrut sa ma cunoasca. Dupa un timp m-a intrebat daca nu vreau sa locuiesc la el. Mi-a pregatit cu mana lui o camera undeva la mansarda si vreme de trei ani mi-a fost ca un tata. La propriu, dar si spiritual."

ALTE SCENE. "Apoi, dupa vreo doi ani la Institutul de Arte Plastice, m-am indragostit de teatru. Iubeam mult filmul. Eram innebunit dupa G...rard Philippe. Mi-au bagat unii in cap ca am un glas potrivit pentru scena si in ’61 am intrat la teatru." "Si n-au avut dreptate?", imi vine mie sa zic. "Ba da", vine imediat raspunsul. Se pare ca am prostul obicei de a gandi cu voce tare... "Dar au fost foarte multe momente in care m-a cuprins regretul. Ca sa faci teatru nu-i suficient talentul. Iti trebuie si o doza importanta de ingaduinta, fiind o arta colectiva, trebuie sa fii docil... Uneori, actoria devine chiar umilitoare atunci cand stii ca ai dreptate, dar regizorul vrea sa-ti impuna punctul lui de vedere. Si trebuie sa stii sa accepti...

Aoleu! Dar parca ma intrebasesi de bucatarie! E, au dreptate colegii cand spun: «A inceput Sileanu o poveste! Vin peste juma’ de ora sa prind finalul!». Las’ ca-ti spun imediat cum fac eu scordolea la Sfantu Gheorghe!"
Asa ca, mucles si casca urechea!

SCORDOLEA DE PASTRUGA Ungurii au o vorba despre pescari, "csenges bolond", nebun linistit. Asa ca asculta vorba (tare gustoasa) a unuia dintre ei care stie ce spune, ca de 30 de ani e pe balta! Cum pastruga nu prea e la indemana tuturor, poti sa iei cateva bucati de somotei, ca pestele tre’ sa fie nitel grasut. Si cum scordoleaua cea mai buna iese doar daca ai felurite soiuri de peste, vezi sa te invartesti si de ceva fitofag marunt pe care trebuie sa-l fierbi bine si sa-l pasezi pana ajunge ca o smantana subtire. Acum pui la fiert trei-patru cartofi mari taiati jumate si bucatile de somotei (sau, de!, pastruga) si le lasi sa fiarba pana-i gata! Pui pe un platou cartofii si pestele si, daca vrei sa te iei dupa unii, faci un sos de rosii cu usturoi, mai inviti si-un ardei iute si, daca-nchizi ochii, zici ca esti la Sfantu Gheorghe!

OAMENI SI OAMENI Stefan Sileanu, in vara anului 1955, la peisaj in Valea Viei Am simtit de multe ori in teatru ca am facut un pas gresit, abandonand intr-un fel pictura. Norocul meu a fost ca in cursul carierei am intalnit niste oameni formidabili. Dupa ce-am terminat Institutul, unde fusesem elevul lui Loghin si-al lui Dem Radulescu, am ajuns la Cluj, unde regizor si director era Vlad Mugur. Acei cinci ani, pana in 1970, au fost o adevarata scoala pentru mine. Am jucat enorm acolo. Dar apoi am plecat la Targu-Mures. Nu m-as fi dus daca cel care m-a chemat nu se numea Radu Penciulescu. Iar rezultatul s-a numit "Dansul sergentului Masgrave", de John Arden. Un spectacol urias, in care am jucat rolul principal. Mi s-a propus atunci chiar sa raman acolo. Era un colectiv extraordinar. Pe langa Penciulescu erau acolo Harag, Constantin Anatol, dar si tanarul, pe atunci, regizor Dan Micu, cu care am lucrat mult de-a lungul anilor si pe care acum il regret enorm. S-a dus prea repede. El nu mai e la Nottara, iar Nottara nu mai e ce era.