Thomas Jefferson, aşa cum nu-l ştim: un gourmet

Despre Thomas Jefferson, cel de-al treilea dintre presedintii americani s-au scris tomuri intregi, unele punand in lumina file din istoria tanarului stat american suveran, altele explorand viata sa personala, marcata de trei pasiuni care par sa fie mai mult "ale pantecelui" decat "ale mintii" (dar care, folosite cu abilitati de diplomat, pot schimba soarta natiunilor). Si ma refer aici la cele trei mari "patimi" ale lui: dulciurile, vinurile si mancarea frantuzeasca.

Gastronomia fina
In buna masura, gusturile culinare ale lui Je­fferson au fost formate in anii misiunii sale diplomatice in Franta. Dar chiar inainte de acest moment, la conacul lui de la Annapolis, in Maryland, avea sa isi aduca un veritabil chef francez, iar in anii petrecuti ca diplomat la Paris nu ezita sa-l ia cu el pe unul dintre sclavii sai, James Hemings, pe care il formeaza in arta culinara la cea mai buna scoala din "capitala gastronomiei". Este primul (si nu stiu daca nu cumva singurul) sclav american cu diploma de inalte studii culinare pariziene. Asta se intampla inainte de Revolutia Franceza si inainte ca, ramasi fara slujba, cei mai buni chefi ai aristocratiei franceze sa infiinteze primele restaurante "haute cuisine". Era o epoca in care gastronomia de mare clasa apartinea intr-adevar unei lumi exclusiviste si cu atat mai mult un sclav scolit printre geniile culinare ale epocii starneste atentia.

In Europa, Jefferson a facut o adevarata pasiune pentru "maccaroni", pregatite dupa reteta lor originala din Nouilly, localitate din Lorena, celebra pentru acest desert delicat.

Insa a aratat un interes cel putin la fel de mare pentru italiana crema de migdale (biancomangiare) sau vafele olandeze si belgiene. Mai tarziu, avea sa fie primul presedinte american care incurajeaza importul de alimente din Europa, incepand cu uleiul de masline italian si terminand cu mustarul frantuzesc, pe care il considera cel mai fin si mai savuros din lume.
Tot lui i se datoreaza "emigrarea" inghetatei in America. Ii placea chiar sa serveasca inghetata intr-un cornet de patiserie, abia scos din cuptor, creand astfel iluzia ca inghetata insasi fusese coapta. Deh! Nu degeaba il daduse pe James Hemings la scoala chefilor parizieni!

Aproape vegetarian
Daca in lungile lui drumuri europene Thomas Jefferson a degustat fel de fel de mancaruri sofisticate – pregatite inclusiv din carne de miel de Pauillac (pre-sarata) sau din vita de Charolais ori bucate alsaciene cu varza si carnati, ca sa nu mai vorbim despre celebrele rate si gaste rotisate, reintors in America avea sa devina curand, din motive de sanatate, aproape vegetarian. Spun "aproape" pentru ca, din cand in cand, ceva carnita, mai ales de pasare sau de vitel, tot se mai strecura in farfuria lui. Jefferson avea chiar sa scrie in jurnal ca pentru el "carnea este un fel de condiment care da gust legumelor din farfurie", legume care trebuiau sa fie din abundenta. Si, in general, este vorba despre ingrediente obtinute in propria-i gospodarie. Se stie ca obisnuia sa cultive aproximativ 250 de soiuri diferite de plante, ierburi si condimente, unele dintre ele considerate a fi exotice. De altfel, daca nu ar fi fost un excelent politician (un filosof al politicii, chiar, promovand libe­ralismul clasic, republicanismul si separarea bisericii de stat si fiind creatorul conceptului cunoscut astazi drept democratia jeffersoniana), probabil ca ar fi fost un naturalist de exceptie, un pasionat cercetator al lumii plantelor, un herbolog de prestigiu. Intr-un fel, a si facut asta, scriind si cateva carti de botanica si agricultura.

Vinuri pentru oameni puternici
Tot in Franta, Jefferson si-a cultivat pasiunea pentru vinuri. A inceput prin a colectiona vinurile batranului continent, importandu-le in America, si a continuat prin a planta primele podgorii intinse cu soiurile mari ale Europei. Crama lui avea sticle din cele mai faimoase podgorii din Franta, Italia, Germania, Ungaria, Spania si Portugalia, iar primii presedinti ai Americii s-au lasat pe mana lui atunci cand trebuiau alese vinurile pentru intalniri oficiale, dineuri sau baluri. Podgoria si crama de la Monticello (in curtea careia se afla si un bust de bronz al revolutionarului presedinte american, autorul "Declaratiei de Independenta" si unul dintre "parintii fondatori" ai Americii mo­derne), sunt astazi unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din statul Virginia.

Trebuie sa spunem insa ca, oricat de mandru ar fi fost Jefferson de vinurile sale (pentru face­rea carora a adus unii dintre cei mai buni winemakeri ai momentului, din Italia si Franta), pentru momentele importante tot productiile europene erau preferate. Asta s-a intamplat si in cazul cele­bru­lui dineu din 1790 la care au participat trei puternici oameni ai zilei: Alexander Hamilton, James Madison si, bineinteles, Thomas Jefferson. Trei barbati care, in vreme ce degustau cinci vinu­ri de soi, au reusit sa schimbe America. Cel dintai dintre vinuri, AOC astazi, dar celebru inca din epoca lui Jefferson, era un vin alb de Hermitage, obtinut din strugurii de pe o mica podgorie din apropierea satucului francez Tains-l'Hermitage. Cel de-al doilea era tot un vin alb, dar provenind dintr-o provincie celebra mai degraba pentru vinurile ei rosii, este vorba despre Bordeaux (sa nu avem insa idei preconcepute, stia el "parintele Americii" ce stia). Al treilea vin a fost un Montepulciano din mult-insorita Toscana (e, de altfel, singurul vin italian din seria celor cinci). Al patrulea a fost un Chambertin, rosu si, se pare, cumparat la un pret exorbitant. In fine, ultimul provenea din provincia franceza Champagne, dar nu era un spumant (lui Jefferson nu-i placeau vi­nurile sampanizate), ci un vin alb, obtinut dupa metodele clasice. In 1790, cand a avut loc celebra cina, Jefferson era doar secretar de stat. Se afla in conflict deschis cu Hamilton, care era seful Trezoreriei, si cu Madison, considerat a fi parintele Constitutiei. Jefferson sustinea ca cele treisprezece colonii initiale ar trebui sa isi pastreze in buna masura puterile, in vreme ce Madison sustinea existenta unei entitati federale puternice. Teama lui Hamilton, in schimb, era ca nu cumva tanarul stat sa vireze de la republica la monarhie. Vinul bun, mancarea excelenta si diplomatia proverbiala a lui Jefferson aveau sa aseze lucrurile in pagina de istorie. Dar asta e deja alta poveste.