Tradiţiile oieritului

Multe sunt tra­diţiile oieri­tului, iar ca­len­­darul pastoral le drămuieşte pe fie­care în parte. Stâna, afla­tă undeva în cre­ierul munţilor, devine astfel un tărâm unde lumea capătă alte sensuri, unde timpul curge şi se măsoară altfel, iar bacii şi ciobanii trăiesc după alte ritmuri decât gospodarii din casele spânzurate pe coama dealului.

Vremea tocmelilor
Sâmbra oilor este primul eveniment important, căci acum se adu­nă laolaltă proprietarii de oi (or­taci după cum se obişnuieşte să li se spună prin unele părţi) şi cio­banii. Se împart oile şi se stabilesc cio­banii, se hotărăşte locul de pă­şunat, dar şi cel mai important, can­titatea de brânză pe care o va pri­mi la toamnă fiecare gospodar. Aceas­tă activitate are însă tâlcul ei. La Sângeorz, adică la Sfântul Ghe­orghe, încep a se aduce oile la stâ­nă. Mai întâi se sfinţeşte stâna cu agheasmă ca să fie apărate oile de jivinele pădurii, iar femeile aduc din locuri tainice, numai de ele ştiute, o unsoare specială (a că­rei reţetă se păstrează cu străşnicie în fa­milie), despre care se crede că ţine departe toate duhurile rele şi vrăjile. După ce se ung ugerele oilor, se mulg, laptele turnându-se în găleţi împodobite cu plante magice şi colaci. Aceşti colaci se coc în vatră din aluat nedospit şi se face câte unul pentru fiecare gospodărie. Se măsoară cantitatea de lapte, apoi i se dă cheag. În cele din urmă, fiecare va şti cât de plină îi va fi cămara de brân­ză. Odată socotelile înche­iate, se aşază cu toţii la masă, ospătându-se cu caş, balmoş, bulz, ba şi câte un miel sau un ied la proţap. Seara se încheie cu un alt ritual: trecerea ciobanilor şi a oilor peste foc. Aprins, aşa cum se făcea odi­nioară, doar cu lemne uscate, fără chibrituri sau alte invenţii ale oamenilor de astăzi, focul avea rol protector.  

La mijlocul lui mai se pune la cale o altă petrecere prilejuită de înţărcarea mieilor şi plecarea oilor la munte, unde vor sta până aproape de Sâmedru (Sfântul Dumitru). Atunci, spre sfârşitul lunii octombrie, când vine ziua soroacelor, ciobanii şi ortacii se întâlnesc iarăşi pentru a se încheia socotelile. Tradiţia spune că dacă la Sângiorz se băteau câinii între ei, la Sâmedru se ceartă stăpânii, pentru că s-au încălcat socotelile. La lăsarea serii e rost de un alt ritual. „Ciobanii pândesc toată noaptea unde dorm oile şi, dacă dimineaţa se va scula întâi o oaie albă şi va pleca în jos (sud), iarna va fi grea; dacă se va scula o oaie neagră şi va pleca în sus, iarna va fi uşoară." (Adrian Fochi - „Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea")

Obiecte cu vechime
Doar ciobanii ştiau rosturile fiecărui obiect de la stână. În găleţile de lemn se scurgea laptele oilor mulse, iar în cele de aramă se pregătea caşul. Mai existau la stână putinei de lemn, cofe pentru apă sau un jintălău din lemn în care se bătea laptele. Strecurătoare din cânepă, bărbântă pentru laptele acru, tuciuri pentru mămăligă, linguri de lemn şi castroane sau blide din care erau ospătaţi şi cei care treceau pragul stânelor. În gospodăriile din sate se găseau vârtelniţe (unelte de lemn folosite la depănarea firelor de lână, dar şi de cânepă sau de bumbac), câte un război de ţesut a cărui spată se păstra cu băgare de seamă (prin lamele ca de pieptene ale spatei se treceau firele de urzeală), dar şi pieptenei. La Sfântul Ilie, atunci când ciobanii coborau în vale pentru a juca la horă, alături de fetele care urmau să le fie neveste, ei le aduceau în dar o furcă de tors, dar şi o bucată de caş, modelată într-un anume chip. Pentru că nunta urma să aibă loc peste un an, în acest răgaz fetele pregăteau toate lucrurile ce urmau să fie adăpostite de lăzile de zestre: ca­trinţe, fote, marame, ştergare, desagi, cearceafuri, procute pentru perete...

Toate din lapte
Laptele dulce nefiert, pus la prins şi apoi smântânit - numit de ciobani chişleag - se lasă la încălzit până când se brânzeşte. După ce se strecoară, este numai bun pentru mămăliguţă vârtoasă cu brânză.  
Dacă se vrea a se face caş, se pune laptele în putină, se adaugă cheag, iar după ce se încheagă se bate cu jintălăul până când iese untul deasupra. Se ridică caşul, se stoarce zerul, apoi se sfărâmă. Se lasă să stea în jintălău până când se prinde din nou. Se pune într-o strecurătoare şi se ţine la uscat. Zerul obţinut de la prepararea caşului se pune la fiert împreună cu lapte proaspăt. Se amestecă bine, obţinându-se jintiţa. Aceasta se strecoară, păstrându-se doar urda. Feliile de caş care au fost puse în apă cu sare vor deveni telemea, bună a fi gustată cu niţică ceapă verde şi o roşie zemoasă, bine coaptă. Caşul dospit, frământat foarte bine cu sare, astfel încât să se piardă orice urmă de zer, se pune în putini, burdufuri, coajă de brad sau băşici, putând a fi păstrat timp îndelungat. Se mănâncă cu mămăliguţă şi ouă, cu un pic de slană şi ţuică.