Dintre toate regiunile Italiei, Abruzzo este poate aceea care, prin produsele sale culinare tradiţionale, reuşeşte să conserve cel mai bine, alături de reţeta propriu-zisă, ritualurile, misterele, magia unei culturi vechi.
Dintre toate regiunile Italiei, Abruzzo este poate aceea care, prin produsele sale culinare tradiţionale, reuşeşte să conserve cel mai bine, alături de reţeta propriu-zisă, ritualurile, misterele, magia unei culturi vechi. Gastronomia, spiritualitatea şi devenirea istorică a regiunii se definesc printr-o serie de caracteristici care derivă din cele ale reliefului său. Asprimea catenelor muntoase, moliciunea colinelor, briza mării – călător şi degustător în Abruzzo, le vei regăsi pe toate adunate pe o farfurie cu “maccheroni alla chittara”. Aşa cum te va însoţi pretutindeni şi versul lui Ovidiu, cel născut în Sulmona abruzzeză (iată o formidabilă alianţă subtilă între acest spaţiu italian şi cel românesc, o legătură care vine dintr-un trecut atât de îndepărtat!). Şi tot aşa te va însoţi magic orice cuvânt din paginile scrise de Gabriele D’Annunzio, interpret profund al acestor locuri.
Într-o lume a cărei inimă vibrează la imaginea trecutului, conservarea habitudinilor alimentare e una firească. Locuitorii din Abruzzo – într-un timp care nivelează din ce în ce mai mult orice tip de manifestare, prin agresiunea televiziunii şi a supermarketurilor – au reînvăţat, în ultimele decenii, să preţuiască mâncărurile şi produsele realizate în casă sau în laboratoare artizanale, în detrimentul celor pregătite în marile fabrici. Din acest punct de vedere, Abruzzo este un model de reîntoarcere la origini. Bucătăria abruzzeză se bucură de privilegiul de a-şi fi păstrat intacte reţetele (folosind ingredientele originare), produse tipice acestui spaţiu cuprins între ţărmul Adriaticii şi înălţimile Muntelui Gran Sasso. Un teritoriu care a “învăţat” să supravieţuiască printr-o economie bazată pe agricultură – de la păstorit, în munţi, la marile podgorii colinare şi până la grânarele din câmpie. Şi n-ar trebui să uităm în această înşiruire nici bogăţiile smulse adâncului mării.
Austeritate şi opulenţă
În ciuda unei austerităţi a meselor de fiecare zi, locuitorii din Abruzzo au dat întotdeauna importanţă ocaziilor solemne, când aveau loc prânzuri interminabile, numite aici “panarde”. O masă de nuntă, de exemplu, număra nu mai puţin de 20 de feluri de mâncare, într-o prezentare opulentă, încât meseanul putea avea impresia că se află dinaintea unui dejun pantagruelic. Şi asta într-un loc în care omul avea, în zilele obişnuite, deprinderea de a mânca simplu, cu parcimonie. Chiar dacă ingredientele sunt dintre cele mai simple, vorbim însă despre o bucătărie creativă, care are ca punct de pornire o necesitate transformată în virtute. Ea cucereşte astăzi gustul străinului care se înfruptă din produsele ei: bucate savuroase, picante, marcate de forţa şi de agresivitatea originară a unui “peperoncino”, ca şi de plinătatea şi catifelarea dulciurilor şi a licorilor digestive, multe dintre ele folosind ca ingrediente plante aromatice adunate din Apenini.
Reţete faimoase
Dintre aceste plante, unele au devenit în timp un simbol regional, precum şofranul. În provincia Aquila se produce un şofran de o calitate superioară, cu o aromă picantă. Există un adevărat cult pentru această plantă-condiment, care a devenit astăzi un produs de export important pentru economia din Abruzzo. Cel mai cunoscut fel de mâncare regional unde vom regăsi savoarea şofranului este “scapece”, un preparat specific pentru localitatea Vasto (provincia Chieti), o marinată de peşte păstrată în nişte recipiente speciale din lemn, care se moştenesc în familie (ca şi reţeta), din generaţie în generaţie. Tot pentru acest orăşel este tipică o supă pregătită din diferite feluri de peşte şi fructe de mare (chefal, capelini, peşte-scorpion, corb-de-mare, rechin, crevete, langustă, scoici, sepie şi caracatiţă, un pahar de ulei de măsline, o ceapă, un praz, doi căţei de usturoi, sos de roşii, sare, boia, pătrunjel verde, un pahar de vin alb sec, felii de pâine), dar şi macaroane cu bob.
Cea mai faimoasă dintre reţetele abruzzeze rămâne însă cea a unor paste preparate în casă cu ajutorul unui instrument al cărui nume nu este tipic pentru arta culinară, ci pentru muzică. Este vorba despre chitară. Adică despre “maccheroni alla chittara”. Totuşi, să nu vă închipuiţi că abruzzezii folosesc chiar clasicul instrument muzical pentru a prepara macaroane. Este vorba de fapt despre o bucată rectangulară din lemn de fag, de care sunt prinse, ca nişte tendoane, la distanţă de un milimetru una de cealaltă, mai multe corzi foarte subţiri de oţel. Aluatul, pregătit din ouă şi făină, şi frământat timp îndelungat, se întinde în foi subţiri, care se taie în bucăţi, numite aici “pettole”. Tăiate de corzile “chitarei”, din bucăţile de aluat rezultă nişte paste foarte fine, care păstrează anticul nume “maccheroni” cu apelarea distinctivă “alla chittara”. Dure şi elastice totodată, având o frumoasă culoare aurie, aceste paste se consumă cu sos de roşii şi bucăţele de şuncă afumată, cu pecorino picantă şi inegalabilul peperoncino (ardei iute). Se mănâncă, de asemenea, cu ragut (un fel de tocană cu sos) de miel sau porc.
Varietate
Lucio d’Angelo, vicepreşedinte al Asociaţiei Bucătarilor din Abruzzo, ne-a declarat că cele patru provincii ale regiunii se diferenţiază la nivelul gastronomiei, păstrând un specific dat şi de formele de relief. La munte se mănâncă multă carne cu polenta (mămăligă), în zonele colinare sunt de bază preparatele cu legume şi verdeţuri, în vreme ce pe litoral, dar şi în preajma lacurilor şi a cursurilor de apă, mâncărurile cu peşte sunt foarte apreciate. Dacă ar fi să aleagă însă un fel reprezentativ, atunci cu siguranţă acesta ar fi “maccheroni alla chittara”.
Inaugurare
La 11-12 martie a.c., în Bucureşti a avut loc deschiderea oficială a unui showroom destinat promovării în România a produselor din regiunea italiană Abruzzo. Cu acest prilej au avut loc conferinţe, încheieri de tratate oficiale între asociaţii ale producătorilor din Abruzzo şi asocialţii similare din judeţele Teleorman şi Suceava, precum şi semnarea unui protocol de intenţie privind Cooperarea pe teme de Dezvoltare Rurală între Ministerul Regional al Agriculturii din Abruzzo şi Asociaţia Primăriilor Rurale din România. A fost organizată, de asemenea, o degustare de produse şi preparate tipice pentru această regiune a Italiei.
Maccheroni alla chittara
Macaroane alla chittara
Ingrediente: 700 g făină, 6 ouă, 200 g carne de miel, 200 g carne slabă de porc, 300 g carne tocată mixtă (porc, oaie, vită), 8 roşii descojite, 50 g unt, un pahar de ulei, o ceapă mică, un morcov, sare, nucşoară, piper, parmezan.
Preparare: Pune făina într-un castron şi fă o gaură în mijlocul ei, unde torni puţină apă fierbinte. Adaugi ouăle şi frămânţi timp de 35-40 de minute, pentru a obţine un aluat moale. Întinde din acest aluat o foaie potrivit de subţire, din care tai bucăţi lungi de 60 cm şi late de 20 cm. Aşază fiecare bucată de aluat (pe lungime) pe corzile unui instrument special, asemănător cu chitara, tăindu-se astfel pastele (este drept că pentru această operaţiune este nevoie de dexteritate şi exerciţii îndelungate; dacă nu îţi reuşeşte, cumpără pur şi simplu paste din comerţ). Deoparte, prepară o tocană (ragut) cu sos. Din carne tocată, amestecată cu nucşoară rasă, sare şi piper, pregăteşte chifteluţe foarte mici, pe care le frigi în ulei de măsline, împreună cu carnea de miel şi cea de porc, tăiate în cubuleţe. Adaugă roşiile (tocate), untul, o ceapă mică (întreagă) şi morcovul tăiat julienne. Adaugă apă şi lasă să fiarbă înăbuşit timp de cel puţin oră, până scade zeama şi se formează un sos. Într-o oală mare, pune să fiarbă la foc puternic multă apă cu sare. Pune în ea macaroanele şi lasă-le să fiarbă câteva minute, până când apa devine lăptoasă. Scoate macaroanele, aşază-le imediat pe platoul pentru servit, presară parmezan ras şi serveşte totul împreună cu preparatul pe bază de carne cu sos.