Merg pe stradă. Stau la semafor. Mă uit pe fereastra cafenelei. Stau la mine în magazin. Răsfoiesc reviste româneşti. M-am plictisit. Şi mi-e ciudă. Risc să mă repet. Să devin redundantă. Dar văd acelaşi lucru...
Adică: haine total nepotrivite tipologiilor de corp, accesorii uluitor de urâte şi uzate sau falsuri flagrante, extrem de mult machiaj, adevărate măşti vulgare şi prost făcute, păr blond platinat şi neîngrijit, unghii lungi înflorate, chinuite şi împachetate în zorzoane inutile, per total un gotic morbid care mă sufocă vizual şi olfactiv, deşi iubesc goticul, ca stil. Eternele tricouri şi topuri mulate, imensele tocuri subţiri purtate în toiul zilei, nu mai vorbesc despre etichetele nedezlipite de pe tălpile pantofilor (!), pungi de plastic "asortate" la gentuţele de pe umăr, mix-ul de stiluri şi idei neinspirat copiate de pe site-uri de "fashion street", parfumul cantitativ şi prost purtat peste izul pielii nespălate zilnic, detalii de acest gen care mă fac să fiu dependentă de plecările periodice din ţară - pentru a respira, a mă reîncărca şi a putea rezista în oraşul în care m-am născut şi n-am ce face...
Ce departe e Japonia!
Mă gândeam că aş pleca în Japonia. Ce cultură diferită! Ce diferit, totul!
Deşi sunt adepta minimalismului şi a simplităţii elegante, mă gândeam cât de mult îi admir pe japonezi pentru faptul că pot fi şi tradiţionalişti şi minimalişti şi avangardişti şi suprarealişti şi clasici şi gotici şi cum vor ei când vor ei, şi atât de puternici, încât pot influenţa peste noapte tot ceea ce se întâmplă în lume. Mă tot întreb cum reuşesc? Şi de ce? Numai pentru că sunt extrem de inventivi şi creativi şi au şi cele mai avansate mijloace tehnologice? Da. Dar şi pentru că au învăţat şi au studiat, nu au copiat/imitat pe nimeni şi pentru că tot sistemul lor de gândire este diferit de al nostru sau al americanilor. Şi pentru că ei nu vor fi niciodată ca noi. Sau noi ca ei!
Undeva, între cartierele Shinjuku şi Shibuya din Tokyo, există o zonă numită HARAJUKU, o arie extrem de cosmopolită, dar în cu totul altă accepţiune decât Londra, Berlin sau New York. Aici, oamenii şi-au creat un stil specific, un mix de stiluri aparent complicate, plin de contraste, dar acceptat de criticii fenomenului evolutiv al stilurilor vestimentare de bază. Aici, amestecul de detalii şi forme şi culori nu deranjează, nu sfidează legile estetice (chiar dacă par kitsch), aici sunt scrise noi reguli şi vin sursele de inspiraţie pentru colecţiile marilor case de haute couture. Moda străzii e un mod de viaţă şi o cultură cu particularităţi şi principii clare, curate, deşi greu digerate de europeni sau americani. Şi totuşi, stilurile neo Victorian, gotic sau neopunk şi rock japoneze au toate cap şi coadă, sunt bine trasate, deşi stridente, dar la ele acasă, nu poţi să le combaţi, poţi doar să le studiezi ca fenomen de modă. Şi să le înveţi. Şi să iei ce-ţi place. Şi să fii aşa, dacă simţi că le aparţii! Asta este imensa diferenţă între ceea ce se întâmplă haotic la noi şi creativitatea autentică de neegalat a japonezilor. Dar nici nu putem să comparăm. La noi, amalgamul şi goticul de pe străzi şi din garderobe nu se încadrează nicăieri, la ei îşi are originea în istoria modei, oamenii nu studiază blogurile de moda străzii, ci sunt ei înşişi subiecţii acestora, influenţând avangardist şi oficializând stiluri. Dacă e să gândesc la rece, e ca un cerc închis şi frustrant pentru noi, europenii, în sensul că japonezii au preluat şi adaptat cam tot din istoria modei europene (mai ales din perioadele istorice importante din Franţa şi Anglia), şi-au creat culturi şi subculturi specifice dublate de influenţele proprii tradiţionale şi ale erei high-tech ultra avansate şi astfel aproape nimic nu poate fi reprodus în sens invers, europenii rămân în afara cercului. Există designeri mari importanţi japonezi care nu vând nimic în Europa şi designeri europeni sau americani care învaţă designul în Japonia sau au noroc să aibă o viziune comună cu cea a consumatorului japonez şi creează special pentru Japonia, fără să vândă nimic în Europa sau America. În general, cam ceea ce se vinde în Japonia se mai vinde în Europa, doar în Paris şi e nişa. A unui public foarte restrâns şi cunoscător. Issey Miyake, Comme des Garcons, Kenzo şi încă puţini reuşesc să existe în ambele pieţe.
Reflexie interioară
Revenind, Harajuku este mai mult decât un spaţiu geografic, în Japonia este deja un "statement", un stil de viaţă cu acte în regulă şi reprezintă un set de contraste aparent fără sens, dar foarte bine studiate. Japonia este o ţară a contrastelor şi a paradoxurilor, de aceea, proprie culturii Harajuku îi este tocmai atitudinea ciudată, extravagantă şi contrastantă. Pare incredibil cum oamenii par studioşi, serioşi şi liniştiţi în timpul săptămânii şi sălbatici, extravaganţi şi dezlănţuiţi în week-end. Duminicile, în special, sunt adevărate zile de sărbătoare vestimentară. Fie că aparţin stilului Gothic Lolita (neo Victorian), Visual Kei (elemente punk), Rockability (neopunk şi glam rock) sau Kogals (glam, trendy şi scump, o mişcare de reacţie la stilul "sun-tanned Californian girls"), fiecare poartă ceea ce simte că i se potriveşte şi totul se întâmplă natural, ca o reflexie interioară. Harajuku, pe scurt, este considerată "the cutting edge" în moda japoneză. Mai mult decât atât, faimoasa stradă comercială Takeshida-dori din Harajuku, tixită de tineri bogaţi şi moderni, expune luxul şi opulenţa acestor stiluri, în boutique-urile creatorilor japonezi, dar şi în magazine Chanel, Prada sau Louis Vuitton. Stilul predominant este Ghotic Lolita, specific şi puternic targetat japonezilor (apropo, dacă vedeţi aşa ceva în Europa, să nu vă miraţi sau să vi se pară ciudat, este un stil propriu acestui popor), este inspirat din costumele perioadei Victoriene şi deseori subliniază înfăţişarea păpuşilor din porţelan, incluzând machiajul şi coafurile. Este fascinant. O combinaţie de rochii şi accesorii victoriene cu inspiraţii Chanel, cu o atitudine infantilă, naivă şi hazlie, cu elemente de stil gotic şi influenţe punk şi rock. A început ca o subcultură în Osaka, în anii '97-'98 şi s-a concretizat oficial în 2001, a devenit un gen, o marcă înregistrată disponibilă în boutique-uri de lux. Formatorul ei este considerat muzicianul şi designerul Mana şi tot el a creat şi denumirile "elegant gothic Lolita" - EGL şi "elegant gotic aristocrat" - EGA, deschizând şi linia de haine Moi-meme-Moitie (faimoasă printre cunoscătorii genului). Pe lângă Ghotic Lolita mai există câteva subculturi numite Classic Lolita (tradiţională, culori deschise, mai matură, serioasă), Sweet Lolita (colorată, naivă, inocentă, dantele şi fundiţe, veselă), Punk Lolita (se pare că Vivienne Westood a fost fascinată de acest stil şi l-a cuprins în multe colecţii ale ei, înţelegând exact mesajul, iar japonezii au fost extrem de încântaţi de acest schimb de experienţă). În America, Gwen Stefani a adoptat acest stil şi i s-a potrivit, l-a promovat, dar nu din raţiuni comerciale şi doar pentru că l-a simţit că face parte din personalitatea ei. Diferenţa imensă faţă de concepţia europeană sau americană este faptul că, în Japonia, aceste stiluri nu apar ca o necesitate comercială sau ca un moft de imagine, ci reprezintă puternice mişcări de reacţie sau nevoi de exprimare naturale şi cât se poate de autentice. Cine le agreează şi le adoptă trebuie să fie din acelaşi decor sau context şi asta e greu şi se întâmplă rar. Ele nu pot fi copiate, imitate sau reeditate cumva.
Aşa că nu încercaţi asta acasă! Încercaţi să ajungeţi în Tokyo. Într-o vacanţă. E departe, e cam scump, dar merită efortul. Poate reuşesc eu înainte. Gândiţi-vă cum vi se va părea tărâmul mioritic la întoarcere... Asta este cu adevărat o experienţă care trebuie trăită.
Citește pe Antena3.ro