Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu toţii ascundem în sufletele noastre o zvîrcolire cu gust amar. O umilinţă. Abia la spovedanie reuşim să scăpăm de povară, însă nu toţi optează pentru această metodă...
Cu toţii ascundem în sufletele noastre o zvîrcolire cu gust amar. O umilinţă. Abia la spovedanie reuşim să scăpăm de povară, însă nu toţi optează pentru această metodă...
Se întreba cîteodată în liniştea nopţilor, care pentru ea nu mai însemnau demult somn, cum ar fi reacţionat dacă, adolescentă fiind, ar fi ştiut ce cotitură va lua viaţa ei la un moment dat. Cum ar fi evitat furtuna care a lovit-o cu atîta furie! Cum ar fi evitat ploaia şi vîntul care au rupt fîşii din ea nelăsînd-o să se mai regăsească! Cum ar fi evitat ca tălpile ei să poarte urmele unei umilinţe însîngerate? Aşa-zisa ei mare dragoste i-a descompus sufletul. Simţea că nu mai putea îndura atîta. Murea încet de foamea de a fi ea însăşi. Se minţise prea mult, iar inima i se prăvălise într-un hău de durere fără sfîrşit. El, bărbatul, se prefăcea că lucrurile sînt perfecte, că doar ea e cea care a greşit şi credea că dacă îi ţinea sub control viaţa, îi percheziţiona buzunarele şi îi urmărea telefonul şi calculatorul, încă nu-i totul pierdut. Şi-a scrijelit pe sufletul şi viaţa ei “aşa-zisa” lui iubire. La fiecare ceartă nu uita să-i amintească faptul că ar trebui să aprecieze faptul că a ales-o pe ea din atîtea femei care la un singur gest al lui ar veni înnebunite spre el. Pentru că îl iubea şi-a dezvoltat ciudate mecanisme de gîndire care, după un timp, au împiedicat-o să mai vadă grosolăniile lui. El nu numai că nu îi dădea nimic în schimbul iubirii ei, dar îi spunea că îi face chiar o favoare. Ea nu mai reuşea să respire şi nici să ia vreo decizie care să o apere de nebunia lui. Devenise un robot. Existenţa ei era o prefăcătorie, în care nu-şi oferea nici o clipă dreptul la relaxare. A vrut să pună capăt durerii în disperarea momentului încercînd o evadare dincolo, unde el nu o putea ajunge... Dar pruncul ei nu a lăsat-o. Ochii lui de cărbune îi luminau cărarea şi îi spuneau că o aşteaptă... O susţineau aşa cum nimeni pînă la ei nu o făcuse, căldura lor era miracolul care o ţinea în viaţă.
Îşi dorea să se scuture de praful lăsat de cenuşa iubirii nebune din viaţa ei, să şteargă geamurile sufletului ei chinuit pentru că voia ca măcar ele să fie curate ca lacrimile pe care le vărsase de prea multe ori. Inima ei a fost călcată de prea multe ori în picioare. Cerşetoare de timp, ca să adune iertare şi să se întoarcă în lumea ei, a aşteptat să fie absolvită de vină şi primită înapoi. Dar asta nu i-a alinat regretele. Într-un tîrziu, cînd nimicul din viaţa ei o înghiţea mai mult cu fiecare minut, în situl arheologic al sufletului ei a făcut o descoperire uluitoare. Era Forţa. Forţa de a-i da bărbatului care îi făcuse viaţa un calvar un şut categoric.
Nu poţi să-ţi zăvorăşti prea mult timp în adîncurile trupului zbaterea de aripi a sufletului care vrea să zboare. Aşa că femeia a întors spatele prăpastiei definitiv şi a aruncat la coşul de gunoi vulnerabilitatea. Teroarea lui, ce-şi rînjea colţii din cînd în cînd spre lumea ei, nu o mai impresiona. Îşi pierduse puterea…
