Modernizăm şi reformăm, să trăiţi!

Sondajele de opinie din ultimele două decenii arată, în mod constant, că românii au cea mai mare încredere în Biserică şi în Armată. O încredere necondiţionată, care pare să se fi născut în zilele şi nopţile cumplite de la sfârşitul anului 1989, când noi toţi eram ferm convinşi că militarii se luptă pe viaţă şi pe moarte cu teribilii, dar niciodată descoperiţii „te­ro­rişti”. O luptă ciudată care ne-a făcut să uităm că, înainte de 22 de­cembrie, aceeaşi  Armată a participat, extrem de dur, la reprimarea mişcărilor de protest. Dar, dincolo de acele drame cumplite, dar şi de „jocurile de culise” neelucidate încă până la capăt,

Revoluţia a demonstrat clar ineficienţa, slaba dotare tehnică şi lipsa de coordonare dintre forţele componente ale Armatei române. O stare de fapt extrem de gravă, recunoscută atunci chiar şi de căpeteniile militare din cele mai înalte eşaloane de comandă. Tot în acel prim an de libertate a devenit clar că această situaţie gravă îşi are originea în anii lungi de austeritate şi de economii drastice impuse de Ceau­şescu, care aduseseră oastea ţării la sapă de lemn. Dar şi în anii, încă şi mai mulţi, în care „trupa”, cu tot cu şefii ei, fusese mâna de lucru cea mai ieftină trimisă cu japca ba pe şan­tierele patriei, ba pe ogoare, la cu­le­sul porumbului lăsat de izbelişte de „tovarăşii ţărani”.

Momentele de glorie, în care po­pu­­laţia mărşăluia pe străzi scandând bezmetică „Armata e cu noi”, au trecut însă repede. Chemarea din rezer­vă a generalului Nicolae Militaru şi nu­mirea lui în fruntea Ministerului Apărării Naţionale a provocat o stare de nemulţumire, un veritabil conflict între generaţii. Iar informaţiile care au început să circule atunci, pe toate ca­na­lele, privitoare la faptul că noul ministru ar fi un fost agent al servi­ciilor secrete sovietice nu a făcut decât să pună gaz peste foc şi să ridice nivelul încordării generale. În plus, tensiunea socială provocată de nenumăratele mitinguri şi ma­ni­fes­ta­ţii din primele luni ale anului 1990, evenimentele din Târgu-Mureş, precum şi mineriada din 13-15 iunie nu aveau nici ele cum să aducă prea multă linişte printre militarii de ca­rieră ai Armatei române.

Toate acestea la un loc, plus faptul că, teoretic, ţara noastră părăsise comunismul şi pornise pe drumul către un capitalism despre care, sinceri să fim, nu prea ştiam mare lucru, a început să pună, chiar şi pentru Armată, problema restructurării şi modernizării structurilor sale. Ba chiar şi a unei anumite rentabilizări economice. La începutul anului 1990, Ministerul Apărării Naţionale avea încă un efectiv total de circa 300.000 de oameni, de la soldaţi şi angajaţi civili până la generalii al căror număr începuse să crească galopant. Cu toate acestea viitorul nu părea a fi promiţător pentru nimeni. Motiv pentru care  capetele luminate ale Armatei au început să caute măsuri de natură organizatorică, menite să asigure un viitor cât mai bun tuturor celor aflaţi sub arme.

Gen. (r) Mircea Budiaci care deţinea, pe atunci, o funcţie de comandă îşi aminteşte şi acum că, pe la mijlocul anului 1990, în cadrul Secretariatului MApN a funcţionat un organism creat special pentru a prelua ideile venite de la oamenii din teritoriu. Şi foarte multe dintre acestea erau cel puţin interesante. Una dintre ele propunea în­fi­in­ţarea unei bănci a Armatei, la care fiecare angajat să depună o anumită sumă de bani care să-i asigure statutul de acţionar. O asemenea bancă există şi funcţi­o­nea­ză cu succes, de mulţi ani, în Turcia. Cu timpul şi pe mă­sură ce s-ar fi capi­talizat, o asemenea instituţie bancară, ar fi adus o anumită stabilitate financiară milita­ri­lor „acţionari”. În paralel cu ea se pro­punea şi înfi­in­ţarea unei societăţi de asigurări pentru militari. Din păcate, asemenea instituţii nu s-au înfiinţat niciodată la noi, iar Armata a trebuit să stea cu mâna întinsă, aşteptând bunăvoinţa statului. Stat care acum a ajuns să-i acuze pe mi­litari că pretind pensii şi drepturi salariale „nesimţite”. 

O altă propunere, care de astă da­tă a şi fost aplicată, însă doar parţial, a fost cea care viza reconversia industriei militare. Concret, în primii ani de după 1990, câteva dintre uzinele mecanice militare au fost reorientate către producţia „civilă”. Dar această schimbare nu a funcţionat prea mult timp: încet, încet, întreaga industrie românească, despre care ni s-a tot spus că este „un morman de fiare vechi”, a intrat în declin, iar multe în­treprinderi cândva rentabile şi-au în­chis definitiv porţile. Inclusiv unele dintre cele implicate în industria mi­l­i­tară, chiar şi aşa convertite spre „ci­vilie”. Alte propuneri de rentabilizare vizau orientarea specialiştilor militari către anumite servicii destinate populaţiei ori întreprinderilor private, care începuseră deja să se în­fi­in­ţeze. Spre exemplu, s-a propus ca bazele militare de reparaţii auto să devină nişte unităţi de tip „servi­ce”, capabile să repare absolut orice tip de vehicul rutier. Iar unităţile de geniu să se implice în realizarea unor construcţii civile, de orice tip ar fi fost ele. La fel de rentabilă s-ar fi putut dovedi şi propunerea privitoare la păstrarea Gospodăriilor Anexe de pe lângă unităţile militare, mult hulitele GAZ-uri, care ar fi putut să asigure produse agroalimentare, oferite la preţ de furnizor, mai întâi familiilor cadrelor militare, iar mai apoi chiar pieţei publice.

Din păcate, foarte puţine dintre aceste idei au apucat să fie puse în aplicare. Iar în anii care au urmat, restructurarea care devenise imperios necesară s-a făcut mai ales prin desfiinţarea unor unităţi militare. Ulterior, terenurile şi clădirile care le-au aparţinut acestora, râvnite de toată lumea, au intrat în circuitul afacerilor imobiliare, dintre care unele s-au dovedit a fi de­o­se­bit de păguboase pentru Armată. Dar nu şi pentru căpeteniile militare, inclusiv un ministru al Apărării şi câţiva ge­nerali care au şi intrat în conflict cu justiţia din cauza lor.

Tot în anul 1990, în „laboratoa­rele secrete” ale Armatei s-a pus la cale şi primul „tun” financiar post-decembrist. Mult mai târziu, când întreaga tărăşenie a ajuns pe mâna justiţiei, acel prim scandal s-a numit „Afacerea Motorola”. O afacere complicată care, pornind de la necesitatea dotării Armatei cu noi echi­pa­men­te de transmisiuni, a adus bugetului o pagubă de peste 6 milioane de dolari. Scandalul a ieşit la iveală abia la sfârşitul anilor ’90, când unul dintre cei mai celebri gene­rali ai Armatei a fost trimis în judecată. Procesul a durat mai mulţi ani, dar la încheierea lui nimeni nu a mai ajuns să fie pedepsit. „Motorola”, primul mare scandal postdecembrist în care a fost implicată Armata, a fost urmat de atunci şi până astăzi de multe alte afaceri scandaloase, financiare şi nu numai, care au zguduit din temelii structurile noastre militare. 

Fenomenul CADA

Prin însăşi structura ei, Armata se bazează pe executarea ordiului transmis ierarhic, de la la cele mai înalte eşaloane de comandă până la cel din urmă soldat. Şi pe încă ceva: încrederea necondiţionată pe care cei inferiori în grad şi funcţie o au în şefi, în corectitudinea şi inteligenţa acestora. Fără respectarea ierarhiei, Armata însăşi nu are cum să existe.

Motiv pentru care ideea de democraţie are cu totul alte valenţe în lumea militară. Anul 1990 a pus însă Armata română în faţa unui fenomen neaşteptat, o formă de protest de neconceput până atunci: o serie de militari din teritoriu s-au constituit în Comitetul de Acţiune pentru Democra­tizarea Armatei, mult mai cunoscut sub numele de CADA. Aceştia au avut o serie de revendicări privitoare la cercetarea unor abuzuri care ar fi fost comise de anumiţi reprezentanţi ai eşaloanelor superioare, desfiinţarea cenzurii în presa militară, dar şi blocarea unor avansări în grad, pe care „rebelii” le considerau incorecte. Deosebit de virulente la începutul lor, protestele membrilor CADA s-au atenuat însă o dată cu plecarea gen. Nicolae Militaru din funcţia de ministru al Apărării Naţionale.

Flagelul dezertărilor

Starea de haos şi indisciplină din cadrul Armatei s-a manifestat, pe tot parcursul anului 1990, printr-un fenomen deosebit de grav: atunci s-a înregistrat cel mai mare număr de dezertări. Fenomen care a fost considerat atât o expresie a lipsei de autoritate care se instaurase în cadrul Armatei, cât şi a insatisfacţiilor resimţite de foarte mulţi dintre militarii aflaţi sub arme. În cursul anului 1990, Tribunalul Militar a avut pe rol în jur de 30 de dosare penale ale unor dezertori de la simpli soldaţi care fugeau acasă doar pentru a-şi întâlni iubitele până la ofiţeri, inclusiv fiul unui general de la Ministerul de Interne, care se declarau sătui de rigorile vieţii cazone.