Recviem pentru Tănase (29)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un alt fel de roman, în premieră. Alt fel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă...

Sfânta începuse deja să lucreze, săvârşind, la numai o săptămână de la ajungerea ei pe lumea cealaltă, două mici minuni, dovadă că n-avea încă mâna formată pentru minunea cea mare pe care o aştepta prefectul şi de care era sigur c-o să fie, ca şi precedentele, tot în legătură cu el.

Imediat după Anul Nou, Magiunescu l-a sunat pe Nelu Nae, mulţumindu-i pentru peşte şi cozonaci şi, cu voce ceva mai moale, pentru whisky. Nici prin minte nu-i trecuse să-l sune, pur şi simplu se pomenise sunându-l, iar faptul că-l sunase, acţionând împotriva propriei voinţe, i s-a părut, nu atât lui, cât celuilalt, un fel de minune.

Nelu Nae, deşi nu se gândise niciodată să-l invite pe prefect pe domeniul său, l-a invitat totuşi. Mai bine zis s-a pomenit invitându-l, iar faptul că fusese capabil de aşa ceva l-a luat prin surprindere, nu atât pe el cât pe Magiunescu, care a conchis fără nici o ezitare că are de-a face cu un miracol.

Mai departe n-a fost treaba înecatei. Magiunescu a făcut totul de unul singur, în sensul că aşa a vrut el. Dacă n-ar fi vrut, nu i-ar fi spus şoferului, într-o zi de vineri, pe la prânz, să pornească spre Turnu Măgurele, iar odată ajunşi aici, s-o ţină înainte până la Islaz. Numai pentru că aşa a vrut el, maşina n-a intrat în comuna unde celebrul Popa Şapcă ascultase cu gura căscată cum Heliade Rădulescu citise şi mai celebra proclamaţie a revoluţiei de la '48, ci a cotit-o, maşina, nu proclamaţia, spre stânga, oprindu-se pe malul Dunării, într-un zăvoi.

Nelu Nae îl poftise pe prefect nu la reşedinţa sa din Zimnicea, ci la o casă de vânătoare la care i-a dus drumul, urmând albia Oltului şi, înainte ca acesta să se verse în Dunăre, pierzându-se pe sub o boltă de nuiele noduroase, ce alcătuiau, când s-a uitat mai atent, tavanul unui crâng de sălcii bătrâne. În inima acestei pădurici uitate de lume, în care vuietul apelor se întâlnea cu vuietul timpului, împletindu-se, aidoma ramurilor de deasupra, s-a ivit dintr-odată o clădire cu pereţi albi. Parcă de gheaţă. Sau poate de sare.
Aceasta era casa de vânătoare a miliardarului.

Dac-ar fi fost numai timpul şi apele Oltului, liniştea era deplină. Mai erau însă şi patru sau cinci câini care s-au pus pe mârâit imediat ce s-a oprit motorul maşinii.

Câinii aceştia nu trebuia să latre, ca să te sperie. Era suficient să le întâlneşti privirile fioroase şi să le auzi mârâitul. Nimic din ce văzuse Magiunescu în albumul acela al Marcelei Cărămidă nu semăna cu ei. Ce Cristian Tudor Popescu? Ce Marius Tucă? Ce Turcescu? Lighioanele ce se zbăteau în lanţuri, de-o parte şi de alta a cabanei, te făceau să tremuri de frică. Bine că nu erau ziarişti! A fost de ajuns ca Nelu Nae să le facă un semn şi ei să tacă.

Doru Magiunescu a coborât din maşină pentru că aşa a vrut el. Nu sfânta l-a îndemnat să intre în casa aceea cu pereţi de gheaţă sau de sare, în care a descoperit cu uimire că exista mai mult spaţiu decât i se păruse de afară. A străbătut un hol lung, trecând prin dreptul mai multor uşi, ceea ce însemna că existau tot atâtea încăperi. Abia când au ajuns în sufragerie şi-a dat seama de asta după blănurile de urs aşternute pe jos, l-a auzit pe Nelu Nae vorbind. Şi-a observat că nu sunt singuri înăuntru. Cum de scăpaseră câinii din lanţuri ajungând înaintea lor acolo?

De necrezut, avuseseră timp să se pună la patru ace. Cum nu mai văzuse până atunci câini la costum şi cravată, Magiunescu a admis, până la urmă, că era vorba totuşi de nişte oameni a căror fizionomie putea fi uşor confundată cu cea a dihăniilor de afară. Ehei, dacă s-ar fi amestecat sfânta, l-ar fi învăţat ce să facă. Aşa că, neamestecându-se, prefectul a făcut totul după capul lui.

Mai întâi a băut din picioare două pahare cu whisky. L-a servit unul din oamenii cu faţă de câine. Tot unul dintre aceştia a umplut cu bunătăţi masa din mijlocul încăperii, pe care a observat-o doar în momentul în care s-a aprins candelabrul din tavan, scăldând totul în lumină.

Era o masă lungă, voievodală, înconjurată de 24 de scaune. S-a umplut toată de farfurii şi tăvi cu mâncare. Oare mai trebuia să vină cineva? Dacă nu, ce rost avea atâta risipă? Sfânta ştia. Cum nu venise cu el acolo, aceasta nu putea să-i răspundă. Ştia şi Nelu Nae. Dar nu venise încă timpul să-i spună.
Apoi s-a uitat la căpăţânile de porc mistreţ ce rânjeau de pe pereţi.

După al treilea whisky i s-a părut că unul dintre mistreţi semăna cu domnul ministru Minune. Mai bine nu s-ar fi apropiat ca să vadă mai clar. Din rama unei fotografii, aşezate chiar sub căpăţâna cu pricina, surâdea, strângându-l tandru la piept pe proprietarul clădirii şi al domeniului pe care se afla însuşi ministrul... Vasăzică se cunoştea cu miliardarul!

Din poză reieşea că erau mai mult decât simple cunoştinţe. Se aflau şi alte poze acolo. Toate îl înfăţişau pe Nelu Nae ţinându-se de gât cu oameni care conduceau sau conduseseră ţara. Petre Roman. Virgil Măgureanu. Ciumara. Nicolae Văcăroiu. Teodor Meleşcanu. Radu Vasile. Până şi Ion Diaconescu rânjea de pe perete.
Era şi preşedintele partidului într-una din poze.
Şi toate erau făcute în pădurea aceea de sălcii şi plute, care adăpostea casa înăuntrul căreia înfuleca el dintr-o farfurie acum.

Poate din pricina băuturii, poate a ştiucii umplute, care părea să-i ia cu mâna arsura din stomac, poate a felului în care trosnea focul în şemineu, învăluindu-l cu dogoarea lui binefăcătoare, poate a gândului liniştitor că ajunsese la liman cu biserica, poate a nesăbuinţei dulcege de a se afla în bârlogul celui care îi contesta prin nesupunere autoritatea de Dumnezeu al judeţului (asta era soarta tuturor Dumnezeilor, până şi întâiul dintre ei, Tatăl, ziditorul cerului şi al pământului o păţise cu Lucifer) sau poate din pricina iluziei că veghea asupra lui sfânta, prefectului nu i-a trecut nici o clipă prin minte că ar putea s-o păţească.

De aceea a şi râs când Nelu Nae l-a întrebat dac-o ştie p-aia cu vulturul.
- Care?

(Va urma)