Recviem pentru Tănase (30)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă....

Miliardarul s-a apucat să-i povestească.
- Cică un vultur, auzind c-a învins revoluţia în România, s-a repezit din înaltul cerului spre pământ ca să se bucure de libertate. Zbura pe spate, se dădea de-a rostogolul, făcea lupinguri, se bătea cu aripile pe burtă, chirăia, fluiera, se strâmba, făcea ca toţi dracii. Văzându-l, o vulpe i-a strigat de jos:
- Ce-ai păţit, frăţioare, de te frângui atâta?
- N-ai aflat? i-a răspuns el.
- Ce?
- A învins revoluţia. E democraţie.
Vulpea, ca şi cum asta aştepta, s-a pus şi ea pe chirăit şi ţopăit. Într-un târziu, tot zbenguindu-se şi dându-se peste cap de bucurie, s-a întâlnit cu ursul la marginea pădurii.
- Ce eşti aşa veselă, cumătră?, a întrebat-o acesta.
- Cum, n-ai auzit?, s-a mirat ea.
- Ce?
- A învins democraţia.
- Daaa? a mormăit cu subînţeles moş Martin şi ţuşti, a prins-o pe vulpe de coadă şi a tras-o într-un tufiş, unde şi-a făcut toată noaptea mendrele cu ea.
Vulpea a ieşit de acolo deznodată. Abia aştepta să dea ochii cu vulturul. Imediat ce l-a văzut, a început să-i strige supărată:
- Eşti un mincinos. Asta e democraţia de care ziceai?
Vulturul a venit mai aproape ca să afle de ce este vulpea atât de supărată. Când aceasta i-a povestit ce se întâmplase, el a râs în hohote şi înainte de a-şi lua zborul spre cer, i-a spus:
-  Tu eşti de vină, soro, că n-ai înţeles. E democraţie. Dar numai aicea sus. Jos e futai. Acum ai priceput?!

Magiunescu auzise de mai multe ori această poveste, dar continua sa râdă. Spre deosebire de vulpe, el pricepuse. Mai puţin un lucru, care dintre ei doi era vulturul şi care vulpea.
- Ştiam c-o să ne înţelegem bine, a spus Nelu Nae.
- Crezi?, a zis el, golind pentru a nu ştiu câta oară paharul.
- Da. Şi ştii de ce?
Nu ştia. Aşa că miliardarul s-a grăbit să-l lămurească:
- Pentru că suntem amândoi la fel de ticăloşi.
A râs cu aceeaşi poftă ca mai-nainte. Au râs şi oamenii cu cap de câine. Sau doar au mârâit. Era prea ameţit ca să-şi mai dea seama. Nelu Nae se cam cherchelise şi el.
- Ar cam fi timpul să plec, a rostit mai mult ca pentru sine prefectul.
Dar miliardarul l-a auzit.
- Nu se poate, s-a împotrivit el.
- De ce să nu se poată? a tresărit Magiunescu.
- D-aia.
- Care d-aia?
- Păi uită-te pe fereastră.
Prefectul nu era atât de ameţit pe cât crezuse. S-a apropiat fără să se clatine de fereastră. Şi-a văzut, nu ca prin ceaţă, ci cât se poate de clar, că locul unde rămăsese maşina era gol.
- A plecat, l-a liniştit gazda.
- Cine? a întrebat el prosteşte.
- Şoferul. N-avea rost să mai stea. O să vă ducă unul din oamenii mei acasă.
- Când?
- Vă poftesc la o mică vânătoare. Ar fi păcat să vă grăbiţi.
- Vânătoare? Sunt superstiţios, nu trag niciodată cu arme de împrumut. Plus că nu mă omor după raţe sălbatice.
- Nu e vorba de ele.
- Nici iepurii nu-mi mai plac.
- N-o să vânăm iepuri.
- Dar ce?
- Altceva.
- Ce altceva?
- O să ţineţi minte toată viaţa. N-aţi mai vânat niciodată aşa ceva.
Miliardarul a făcut semn cu capul, şi unul dintre oameni cu cap de câine a adus două ciomege, câte unul pentru fiecare.
- Ce facem cu astea? a râs prefectul cu voce subţire, nu atât veselă, cât speriată.
- Sunt armele cu care o să "tragem".
- În cine?
- 13-15 iunie. He! He! Nu vă mai gândiţi la prostii.
- Ştii...
Deodată, ca şi cum copilăriseră împreună sau fuseseră colegi de şcoală, Nelu Nae a început să-l tutuiască. Am umblat o zi întreagă pe străzile Bucureştiului îmbrăcat în miner. De unde dracu' să ştie ăia unde e sediul liberalilor şi unde-şi ţin alde Coposu şi Raţiu drogurile şi tiparniţa de bani.
Au ieşit afară, urmaţi de zdrahonii aceia în costum şi cravată.
S-au oprit în marginea pădurii. Se vedea Dunărea.
- Uite cum facem, i-a explicat miliardarul, noi o să stăm pe mal cu spatele la apă şi ei...
- Ei, cine?
Haidamacii au pornit în sens invers. Cum de nu observase până atunci că fiecare ţine câte o cutie de tablă în mână? Abia când primul a deschis uşa cutiei şi a strigat din mijlocul câmpului: Atenţie, vin!, prefectul a desluşit apropiindu-se în zig-zag nişte mogâldeţe roşietice, cu ochii lucioşi, ce căutau întruna în jur.
Veneau înspre apă, adică înspre ei, deci spre ciomegele din mâinile lor, mogâldeţele alea.
- Sunt şobolani, i-a risipit Nelu Nae orice îndoială. Guzgani roşii de apă. Nu trebuie să ai nici o reţinere. Loveşte-i fără milă.
- Băă, nu daţi la cap. Da' de ce? Că de acolo pleacă tot răul. Şo pă aia cu barbă, că ăştia sunt toţi intelectuali.
- Păi şi cu femeile cum facem? Asta e precis studentă, nu vezi ce fustă scurtă are. Ia caut-o de cărţi în geantă.
- Dăm şi în femei, şăfule?
În alea de sunt împotriva regimului, a conducerii alese cu o largă majoritate de întregul nostru popor şi astea de au unghii lungi şi umblă cu cărţi la ele sunt toate împotrivă, aşa că învineţiţi-le ochii. Să se înveţe minte, putorile dracului. Că ce ştiu ele ce e aia producţie, fără noi ăştia, care tragem la şaibă, ar muri toată liota asta de intelectuali de foame, nu ei ne ţin pe noi, ci invers.
- Domnu' căpitan, cu ăsta ce fac?
- Pst! Taci dracului de prost. Ţi-am spus să-mi zici inginer, nu căpitan.
- Ce fac, domnu' inginer, cu el?
- Nu vezi c-are barbă? Ce mai întrebi.
- Păi zice că e popă.
- Popă?
- Da. Dracu' l-a pus să umble în civil. Dă-i două şuturi în cur şi zi-i să se care.
- Nu mai daţi, oameni buni, suntem români ca şi voi, fie-vă milă.
- Români, a? Atunci de ce sunteţi contra, mă? De ce nu vă place vouă de faţa domnului preşedinte pe care l-am ales cu toţii? Stai drepţi când vorbesc cu tine, legionarule. Ete la el, s-a făcut moale de tot.
- Bă, duceţi-l pe ăsta d-aci, i s-a încleştat gura şi-i curge sânge din ureche. Te pomeneşti c-o mierleşte. Chemaţi un doctor, barem să moară la spital.
Doru Magiunescu avea pantofii plini de sânge. La început n-a prea îndrăznit să lovească. El era obişnuit s-o facă, atunci când era cazul, numai cu mâna altuia. S-a gândit la Gigi Trandafir şi la mâna lui lungă, atât de pricepută şi când trebuia să scotocească după ceva, şi când trebuia să lovească pe cineva.
Acum n-avea de ales, aşa că a ridicat măciuca şi a izbit. O dată. Şi încă o dată, nimerind abia a treia oară ţeasta unui guzgan.
Nelu Nae era mult mai precis. Dacă i-au scăpat trei sau patru şobolani.
Rozătoarele ar fi putut s-o apuce spre pădure, dar le chema apa şi de aceea alergau într-acolo, deşi vedeau bine că le aşteaptă aproape de capătul drumului moartea. (Va urma)