Recviem pentru Tănase

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă....

Dar cum să înceapă? Simplu, întorcându-le vizita celor pe care îi mânase bunicul bunicului său cu biciul de la Plevna până la Roşiorii de Vede, după terminarea războiului din sudul Dunării, iar când ajunsese la Mavrodin, satul său de baştină, îl prin­sese mila de ei, că erau desculţi şi le fluierau maţele de foame, i-a dus pe toţi la casa părintească, a tăiat două oi să-i sature, iar din lâna lor maică-sa le-a împletit, într-o singură noapte, îm­pre­ună cu femeile din vecini, chemate la clacă, ciorapi groşi ca să nu umble ca neoamenii pe câmpuri cu tălpile goale.

Aurelian a mers cu roţi de caşcaval şi rulmenţi la Istanbul.

După o jumătate de an de drumuri săptămânale la turci nu s-a ales cu mare procopseală. Se aştepta la mai multă recunoştinţă de la osmanlâi, dar aceştia uitaseră pesemne de binele făcut de bunicul bunicului său în celălalt secol.

A decis să se apuce de negustorie acasă. Atunci l-a cunoscut pe Magiunescu. Acesta i-a dat, în calitate de viceprimar, autorizaţie pentru chioşcul de îngheţată din gura pieţei. Dever conve­nabil, câştiguri frumuşele. El a ştiut să-i mulţumească viitorului deputat, şi nu doar atunci, la început, când s-a văzut cu sacii în căruţă, ci periodic, astfel încât acesta n-a rămas indiferent. După ce-a fost ales primar l-a chemat la el şi l-a sfătuit prieteneşte să-şi dezvolte afacerea. Adică să deschidă mai multe chioşcuri?

- Dă-le dracului de chioşcuri, că n-o să faci niciodată avere cu asta. Dă drumul la un magazin. Unul cu de toate. Că oamenilor le e foame tot timpul, cât despre sete, ce să mai vorbim. Uite, scoatem luna viitoare la licitaţie un spaţiu taman bun pentru aşa ceva.
- Unde?
- Peste drum de piaţă.
- Mai bine nici că se poate. Abia ce m-am învăţat cu locul.
- Păi, vezi?

Şi a văzut. După un an, supermarketul Tufă a devenit loc de pelerinaj pentru populaţia oraşului. Era un du-te vino nesfârşit prin faţa galantarelor. Micii negustori de produse alimentare au fugit cu toţii din zona centrală ca să poată să supravieţuiască.

Magiunescu a continuat să-l sfătuiască pe Tufă.

Tufă n-a uitat niciodată să-i mulţumească lui Magiunescu.

Urmare a unui sfat bun primit la timp, Tufă a câştigat licitaţia pentru abator. Pe urmă, pe cea pentru ştrand.

Au venit apoi benzinăriile, firma de taxiuri, depozitul de materiale de construcţii, tipografia, după care şi ziarul.

Fostului vânzător de îngheţată îi era tot mai greu să ţină socoteala ba­nilor. Şi-a pus şi soacra, şi nevasta la treabă. Numărau tustrei până în zori.

Se cunoştea că era blagoslovit de cel de sus. Câştigurile curgeau cu nemiluita. Ce-i drept, şi el avea grijă să-şi arate, cu discreţie, dar convingător, recunoştinţa.

Domnul primar chiar râsese odată, spunând:
- Tu ai băgat de seamă, Aurele, noi ne creştem unul pe altul. Ce crezi?

Păi, ce să creadă un biet muritor ca el? Că domnul Magiunescu îl pusese la încercare, ca să vadă ce zice. Iar el a zis:
- Dumneavoastră m-aţi crescut şi mă creşteţi pe mine, eu... n-am nici un merit în ce vă priveşte.

Ei, da, ieşise cu bine din încurcătură.
Cărui dumnezeu i-ar conveni să-i spui că eşti egalul lui?

Pomii din livadă se pregăteau să înflorească. Negustorul se uita de sus de la balcon la primăvară, cu gândul la propria sa înflorire şi la cel fără de care aceasta n-ar fi fost posibilă. Nu era singurul în această situaţie. Mai existau câţiva oameni în oraş pe care Magiunescu îi ajutase să înflorească. În atari condiţii, mai era el, aşa cum se pre­tin­dea, un mic Dumnezeu pentru toţi? Sau, şi mai bine-zis, un dumnezeu ne­păr­tinitor ca Dumnezeul cel mare din ce­ruri? Era. De ce să nu fie? Fiindcă, ve­deţi, zice, nu i-a blagoslovit în egală mă­sură pe toţi. N-a dat la toată lumea la fel. Ce chestie! Păi, nici Celălalt, Atoate­fă­că­torul, Ziditorul cerului şi al pă­mâ­n­tu­lui, n-o face. În timp ce unora le merge bine, altora le merge prost. Sunt oameni plini de noroc şi oameni loviţi de nenorocire toată viaţa, oameni care suferă şi oameni care habar n-au ce-i suferinţa, oameni care au de mii de ori mai mult decât le trebuie şi oa­meni care n-au niciodată ce le trebuie. Unde e atunci dreptatea? Şi unde echitatea divină?
Răspunsul la aceste întrebări va veni, fără nici o îndoială, în ziua Judecăţii de Apoi. Care-or apuca-o, căci mulţi, ăia ce şi-au pus în minte să-l judece ei pe Dumnezeu, nu vor fi îngăduiţi la judecata cea mare. Încă mai au timp să se pocăiască. O sută de vineri de post negru şi nouăzeci şi nouă de miercuri doar pâine cu apă. Şi nu mai comentaţi atâta. Am zis!

Aceeaşi mână binefăcătoare atin­sese şi creştetul lui Sandu Ghionoaie.
Din vânzător de butelii la PECO, acesta a ajuns peste noapte latifundiar. Unul dintre cei mai mari din judeţ. Ei, n-a fost chiar o noapte la mijloc, ci aproape o jumătate de an. Prima din mandatul de prefect al lui Magiunescu. Fostul primar s-a simţit acomodat cu noua funcţie imediat ce ministrul Mi­nune, unul dintre dumnezeii de la centru, l-a prins cu partinică dragoste de mână, trecându-l de cealaltă parte a străzii. Odată ajuns aici, a ştiut încă din prima clipă ce are de făcut.

Cu Ghionoaie fusese coleg de liceu. Din clasa lor intraseră numai şase la facultate: Nicoleta Şorici, la medicină, Titi Jane, la horticultură, Puiu Voicescu, la ştiinţe economice, Ninel Văleanu, la şcoala de miliţie de la Băneasa, Mihaela Neagu, la chimie, şi el, Doru Magiunescu, la mecanică agricolă.

Sandu Ghionoaie s-a dovedit însă mai deştept decât toţi, deşi ei nu ezitau să-l socotească prostul clasei, întrucât era singurul care absolvise liceul în şase ani în loc de patru şi, aşa cum era de aşteptat, nu izbutise să ia nici măcar în toamnă Bacalaureatul. Dar n-avuse prea mult de pierdut din cauza asta, de fapt, nu pierduse mai nimic. La depozitul de butelii unde s-a angajat după aia nu era nevoie de diplomă, ci de mâini ţapene şi de piele rezistentă la frig, căci venise iarna şi el trebuia să care toată ziua butelii pline din depo­zit la maşină, iar de la maşină în depozit, pe cele goale.

Pentru un zdrahon ca el era totuna dacă buteliile sunt pline sau goale.
Ce-l deranja era faptul că fierul lor rece îi cam băşica degetele. Dar când a înţeles mai bine ce înseamnă cu ade­vă­rat munca de manipulant, căci aşa scria pe foaia lui de angajare, Sandu n-a mai luat seama la micile neplăceri pricinuite de ger, viscol sau ploaie.

Seara se întorcea acasă cu buzu­na­rele pline, şi asta îl făcea să uite disconfortul termic de peste zi, ca şi faptul că-i miroseau palmele a fum de locomotivă, deşi el trecea rareori prin vecinătatea gării, dar mirosul venea de la gazul din butelii şi de la rugina ce muşca din metalul acestora.

N-ar fi fost mare lucru dacă i-ar fi mirosit numai palmele. Dar Ghionoaie mirosea din creştet până-n tălpi a gară veche prin care circulau zeci, ba chiar sute de trenuri pe zi. El părea să se plimbe cu toate. Cum să umble însă un om cu atât de multe trenuri într-o singură zi? Cum să se ducă el concomitent în atât de multe direcţii? Şi cum să vină în acelaşi timp din două locuri în care n-a fost niciodată?