Reţeta de suflet

Etimologia unui cuvînt ne poate vorbi şi despre provenienţa obiectului pe care îl nu­meşte ori despre vechimea existenţei lui pe un anumit teritoriu. Un obiect intră în ţară şi, o dată cu el, intră şi denumirea lui, care se "insinuează" în vocabular.

Etimologia unui cuvînt ne poate vorbi şi despre provenienţa obiectului pe care îl nu­meşte ori despre vechimea existenţei lui pe un anumit teritoriu. Un obiect intră în ţară şi, o dată cu el, intră şi denumirea lui, care se "insinuează" în vocabular. Regăsim în limba română cîteva cuvinte din fondul lexical traco-dacic, cum sînt: "brînză", "varză", care ne dau indicii precise că acum două milenii şi ceva în această parte a lumii se mînca brînză, se mînca varză. Păstrînd acelaşi raţionament şi aceleaşi argumente etimologice, ar trebui să afirmăm că pîinea "cea de toate zilele" a "venit" aici o dată cu romanii. Ştim că legio­na­rii romani aveau în bucătăria lor de campanie şi ţestul, la care îşi pregăteau şi mîncărurile, şi pîi­nea. Etimologia cuvîntului este latină. Putem presupune că romanii i-au învăţat pe daci să facă pîine. Totuşi, cea mai veche pîine (fo­silizată) s-a descoperit în Europa pe teritoriul României. Este cu mult mai veche decît cea păstrată sub lava so­lidificată de la Pompei. Şi-atunci, teoria "teh­nol­o­giei pîinii aduse de romani" se spulberă. Discu­tînd cu dna Georgeta Roşu (director Muzeografie la Mu­zeul Ţăranului Român) despre acest su­biect, am ajuns la o concluzie: "Anumite feluri de mîncare sînt universale. Ele vin din relaţia directă a omului cu materia primă, nu trebuie să te influenţeze ci­ne­va anu­me". În zona Olteniei există un obicei: îna­inte de Rusalii, la Ropotinul Ţestelor, femeile se adună şi calcă în picioare lutul din care se va face ţestul. "Forma sub care este călcat acest lut este de cerc, de floare. Este un simbol so­lar. În­seamnă protecţia care trebuia să se po­goa­re asu­pra acestei piese în care se pregă­tea pîinea, unul dintre alimen­tele cele mai importante. Sînt foarte multe elemente care se între­pă­trund. Fondul roman s-a combinat cu fondul ­autohton şi, în felul acesta, avem o contri­buţie locală la perpetuarea acestui tip de cuptor, pentru că ţestul ­roma­nilor era de piatră şi nu de lut".

Mitologiile hranei

În urmă cu un an, vizitînd în Elveţia Muzeul ­Alimentarium – singurul muzeu european ­dedicat alimentaţiei –, am fost întrebată dacă în România există vreo instituţie care să aibă o expoziţie permanentă despre hrană. Mi-a fost greu să dau un răspuns categoric. Astăzi însă aş spune: "Da! Există şi în România un muzeu ­preocupat să ilustreze relaţia dintre om şi hrană, dintre hrană şi spirit". După vernisajul (dublu) expoziţiilor "Hrana care leagă" şi "Hrană pe pămînt şi hrană în cer", i-am propus domnului Vintilă Mihăilescu, directorul general al Muzeului ­Ţăranului Român, să realizăm un număr special în care să relatăm eforturile specialiştilor acestei instituţii de a (re)afirma adevărurile despre ­gastronomia românească tradiţională. Şi despre mitologiile hranei…