Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
E greu, e uşor să păstrezi tradiţiile neamului tău locuind "la oraş"? Când se apropie sărbătorile iernii simţim cel mai bine cât ne lipseşte lumea satului, nouă, celor care suntem abia la prima ori la a doua generaţie de "orăşeni". Încercăm să încropim (ano)timpul pierdut cu ritualuri trunchiate. Ignatul e un bun exemplu.
Nu mai tăiem porcul, dar pregătim cârnaţii, caltaboşul, toba, în bucătăriile de la bloc, folosind carnea cumpărată din supermarket. Şi-apoi ne mirăm că nu au gustul din copilărie… (Apropo de copilărie, mi-aduc aminte că la scara de-alături, nişte vecini creşteau porc chiar sub fereastră, iar de Ignat, în mijlocul oraşului, se auzeau ţipetele godacului sacrificat!).
Iarna asta m-am reîntors în ţinutul de baştină al străbunicilor, în Muscel, să vă aduc de acolo reţetele Ignatului! Şi ritualurile întregi.
Reţeta de suflet
Nimerisem într-o seară de iarnă la o gospodărie dintr-un sat nemţean. Eram într-un grup de prieteni, întorcându-ne de la un festival ieşean, când cineva a propus să ieşim din drumul cunoscut şi să ne abatem spre satul acela de sub munte, al cărui nume lâncezeşte undeva în amintiri. Eram "copil de trupă", aşa că votul meu n-a contat. Şi pe măsură ce înaintam, iarna devenea tot mai grea, nămeţii se înălţau, iar luminile gălben-scânteietoare din ferestrele cu flori de ger lăsau loc fabulaţiilor de tot felul. Intrasem, cumva, în poveste. La casa prietenilor prietenului nostru am ajuns târziu, după ce ne depăşisem bruma de sfială şi ne lăsasem cotropiţi doar de bucuria de a-i cunoaşte pe acei oameni neştiuţi. "Bucuroşi de oaspeţi?" "Bucuroşi!" Ne-am strecurat în căldura odăii de oaspeţi unul câte unul, tropăind picioarele, vorbind grăbit şi minunându-ne de laviţele vechi, de păretarele ţesute la război, de icoana de deasupra uşii, de focul din vatră…, de lumea aceea curată care ni se deschidea. Ni s-a dat curând ţuică fiartă şi… chişcă moldovenească – prin unele locuri i se zice "caltaboşi" – cu murături. "Chişca" avea ceva aparte. Gospodina casei – uitate fie-i păcatele cum i-am uitat eu numele! – avea să-mi desluşească această diferenţă: pusese în maţele groase un amestec de pulpă de porc, ceapă, ulei, sare, piper şi… crupe de porumb. Ele dădeau gustul uşor dulceag, deosebit de al unei bucăţi de chişcă tradiţională. Sau, dacă stau bine să mă gândesc, cum orezul a ajuns în Moldova după porumb, poate că demult chişca se făcea cu crupe de porumb, după aceeaşi reţetă folosită şi de gazda noastră. Dar înainte ca genovezul Cristofor Columb să fi descoperit America, înainte de veacul al XVII-lea, când, străbătând Europa, porumbul a ajuns în Ţările Române, ce se va fi pus în chişca aceasta a iernilor moldoveneşti?
