ŞTEFAN ... un zâmbet timid

Timpul nu aduce cu el uitarea, aşa cum ne temem cei care i-am pierdut pe cei foarte dragi. Disperarea despărţirii urlă în străfunduri, la fel de chinuitor. Decenţa ne obligă să mergem cu capul sus mai departe.

Ce înseamnă mai departe?... Poate chiar acea şansă de a descoperi mereu şi mereu că "omul" tău este pomenit cu bucurie. Că oamenii se luminează, pur şi simplu, când vorbesc despre el. Că în întunericul ce acoperă parte din existenţă poate să strălucească ceva special atunci când amintirile sunt derulate de firul poveştilor. Să fim serioşi, nu toţi relevă astfel de stări... s-a întâmplat, nu de mult, să vorbesc cu oameni din linia a doua, să spunem, tehnicieni, cabiniere, machieze, care au lucrat cu ŞTEFAN IORDACHE de-a lungul anilor. Privirea aceasta din "culise" este tulburătoare! Atâta tandreţe în şoaptele lor de preţuire... Spectatorii s-au umplut de geniul cu care vocea lui, tonurile, atitudinea, privirea construiau un personaj sau altul. Cu siguranţă şi cu enorm farmec. Cu forţă fantastică şi cu o voluptate care topea graniţele prezentului. Asta pe scenă, în faţa noastră, a publicului. în spatele ei, devoratoarele emoţii. Îndoielile. Zbuciumul. Întrebările. Vulnerabilităţile. Spaimele. Neliniştea. Omul. Ritualul lui Ştefan Iordache de a se despărţi de el însuşi şi de a deveni personajul său m-a dus întotdeauna cu gândul la "Prizonierii" lui Michelangelo. Sclavii ce se chinuie să se transforme, în mâna creatorului, din piatră, în personaje. În sculpturi de sine stătătoare. Lupta este greu de privit. Piatra se încăpăţânează să nu dea drumul formei, creaţiei propriu-zise. Creaţia îşi smulge, încet-încet, metamorfozele. Pas cu pas, confruntarea demască tensiunea, deopotrivă, a creatorului, a materiei şi a creaţiei. La capătul acestui drum, câţiva metri mai departe, splendoarea perfecţiunii: David. De cele mai multe ori, am observat în Muzeul de Belle Arte din Florenţa goana turiştilor spre el, ignorând complet şirul impresionant al sclavilor, al prizonierilor, care, parcă, încă se mai chinuie să ajungă la capăt. Aproape pe nimeni nu interesează drumul, popasurile, căutările, angoasele, izbânda sau eşecul. Doar forţa perfecţiunii din faţa ochilor.

Cei din spatele scenei sunt martorii facerii unui personaj sau altul. Ei l-au iubit şi l-au respectat o dată în plus faţă de noi ceilalţi şi fiindcă au avut acces la dubla perspectivă asupra lui. Asupra "prizonierului" şi, mai apoi, asupra lui "David". Ştefan Iordache a primit harul de sus. Şi a ştiut să mulţumească pentru asta întotdeauna. Nu a risipit nimic. A muncit ca un nebun înfrigurat pentru fiecare rol, nuanţă, pentru ceva nou, proaspăt, surprinzător, pentru o inflexiune a vocii lui seducătoare, pentru fiecare gest în parte. A căutat în maţele fiecărui personaj ceva ce numai el intuia, simţea, credea. Puterea lui de concentrare l-a însoţit pe drumul aventurii către un personaj. Chiar şi atunci când nu s-au întâlnit, pentru Ştefan Iordache a rămas valoros parcursul. Oamenii cu care a lucrat. Cu care a respirat o vreme împreună, cu care a trăit, s-a frământat, s-a bucurat. Artistului i-au ieşit din piatră, până la capăt, atâtea roluri şi pentru că a iubit viaţa. Pentru că nu a lăsat-o să-i alunece, neglijent, printre degete. A crezut în Cel de Sus în felul lui şi, prin tot ce a făcut pe scenă şi în viaţă, i-a adus ofrande de mulţumire. Totul a fost autentic pe scenă pentru că aşa a fost Ştefan Iordache. Şi zâmbetul lui timid, atât de modest, pe care l-am observat de câteva ori, atunci când s-a nimerit să-i fiu în preajmă. La Craiova, la regrupare, când Purcărete plutea după o repetiţie ca un zbor. Ca o transă. Nimeni nu vorbea. Ştefan Iordache fuma. Calm. Ca după furtună. Se dezlănţuise pe scenă, Titus Andronicus era de acum al lui. Stăteam şi îl priveam. Prin valuri de fum i-am zărit zâmbetul. În avionul care aducea spectacolul "Titus" şi trupa Teatrului Naţional din Craiova de la Stockholm, după ce i-am povestit cum am văzut totul prin ochii lui Radu Penciulescu, m-a prins de mână şi a zâmbit ca un copil care primeşte ceva râvnit de mult. Prin anul 2000, când făceam la Televiziunea română emisiunea "Cabina de montaj", i-am adus aminte de repetiţiile de la Craiova, de cât l-a chinuit Titus, de ţiganii de lângă teatru cu care s-a jucat şi cărora le-a promis că pune o vorbuliţă bună pe lângă Boroghină ca să-i lase să pună un aparat de popcorn în foaierul teatrului. Ei au luat-o de bună. Ştefan Iordache povestea cu un haz nebun. Fuma şi, iarăşi, a zâmbit, privind în urmă. Mâna i-a tremurat, puţin, pe ţigară, şi lacrimile i-au umezit privirea.

El a fost pământeanul care a iubit cel mai mult oamenii. Cu perfecţiuni şi imperfecţiuni. Cu putinţele şi neputinţele lor. El a fost mereu sclavul creaţiei lui. Temător, scufundat în angoase, în panici, în nopţi de nesomn şi disperare. Mereu, însă, a privit către David. Către David-ul din el. Şi-a pus viaţa la bătaie ca să ni-l arate plin de forţa învingătorului. Şi să ne seducă. Iarăşi şi iarăşi. Atunci, acum şi în veci.