Acasă în cosmos: 7 zile, 20 de ore, 42 de minute şi 52 de secunde

de Vasile Surcel | 11 Mai 2011 • 18:49

Şapte zile, 20 de ore, 42 de minute şi 52 de secunde: zile şi ore astrale în cursul cărora pentru românul Dumitru Prunariu "acasă" a fost undeva sus, în slava cerului, acolo unde atracţia gravitaţională terestră slăbeşte şi lasă în locul ei nelumeasca stare de imponderabilitate.

În seara de 14 mai 1981, la ora 21:17, odată cu Dumitru Prunariu intră în istorie şi România, socialistă pe atunci, devenea cel de-al 11-lea stat care a trimis un om în cosmos. Moment cu atât mai semnificativ cu cât, printr-un hazard al istoriei, singurul astronaut român a ajuns în spaţiu la 20 de ani după premiera mondială omologată de sovieticul Iuri Gagarin.

Pentru Prunariu, acele momente au fost încununarea unor ani lungi de muncă şi eforturi duse, de foarte multe ori, dincolo de limitele condiţiei umane. Eforturi cărora li s-a supus necondiţionat, fără să ştie cu certitudine că el va fi "alesul". Nici nu ar fi avut cum să ştie: abia pe 12 mai 1981, cu doar două zile înaintea lansării, Dumitru Prunariu a fost nominalizat, în mod oficial, ca membru al echipei principale care avea să plece în spaţiu. Aşa cum s-a întâmplat şi în restul zborurilor internaţionale din programul "Intercosmos", comandantul de echipaj a fost un cosmonaut sovietic. În acest caz este vorba despre Leonid Popov, unul dintre cei mai experimentaţi cosmonauţi sovietici.

Perdanţii rundei finale a "cursei" care a avut ca premiu dreptul de a participa la expediţia cosmică au fost românul Dumitru Dediu şi rusul Iuri Romanenko, care au fost nominalizaţi ca echipaj de rezervă. Romanenko a mai avut ocazia să ajungă în cosmos în cadrul altor misiuni spaţiale. În schimb, pentru Dediu, numirea în echipajul de rezervă a însemnat sfârşitul unei cariere spaţiale pentru care se pregătise, şi el, extrem de intens.
Ulterior s-a aflat că Prunariu a fost singurul cosmonaut nonsovietic care a obţinut calificative maxime la toate examenele şi testele finale. Spre deosebire de el, Dediu, a trebuit să repete unele probe. Pentru Dediu, eşecul a fost o lovitură extrem de grea, pe care a acceptat-o totuşi cu o bărbăţie resemnată. Iar peste ani avea să recunoască: "Nu a fost uşor. Dar asta-i soarta, ştiam, de la început, că numai unul dintre noi va zbura".

Pentru noi, cei de aici de acasă, aventura cosmică a lui Prunariu a fost un eveniment excepţional pe care l-am urmărit cu sufletul la gură. De fapt, a fost singura veste bună pe care o primeam atunci, în primăvara anului 1981, când regimul Ceauşescu începuse deja să strângă "şurubul" socialismului multilateral dezvoltat.

Zborul lui Prunariu venea la 12 ani după ce aselenizarea echipajului american "Apollo 11" ne ţinuse treji nopţi la rând în vara anului 1969. Iar pentru noi, românii, Prunariu avea un mare avantaj faţă de toţi cosmonauţii din lumea asta, care îl făcea mai important decât toţi la un loc: era unul dintre ai noştri. Acum, la fel ca şi atunci, pentru noi, indivizi banali, obişnuiţi să simţim pământul ferm sub picioare, viaţa astronauţilor pare o combinaţie de epopee eroică şi scenariu SF. Oameni cu totul excepţionali, cosmonauţii sunt cu adevărat nişte eroi. Dar, în acelaşi timp, sunt şi nişte oameni obişnuiţi. Fapt evident în cazul lui Prunariu: departe de a lua înfăţişarea eroică a unei statui cocoţate pe vreun soclu onorific, el şi-a păstrat bonomia şi umorul pe care colegii ruşi i le-au apreciat aici, pe Pământ, la fel de mult ca acolo sus, în slava cerului. Iar acum, după atât amar de vreme, relatările sale reconstituie, în amănunt, o aventură spectaculoasă, de care nu a mai avut parte nici un alt român.

Prieteni pe viaţă
Instruit să depăşească în fiecare clipă limitele condiţiei umane, astronautul nu este totuşi un erou solitar. Membrii echipajului din care face parte îi sunt mai apropiaţi decât nişte rude de sânge. Iar echipajul care are şansa de a pleca în spaţiu este legat, aproape ombilical, de echipa de coordonatori aflată în centrul de comandă de la sol. Succesele celor din cer sunt strict legate de competenţa, promptitudinea şi coerenţa celor de pe Pământ. Iar legătura lor este un sentiment pe care Prunariu îl recunoaşte şi acum: "Da, între noi există un spirit de castă, o legătură care trece mult dincolo de orgoliile personale sau de graniţele stabilite de vreo trecătoare putere politică. Am fost şi am rămas foarte buni prieteni în toţi anii care au trecut de atunci şi până în ziua de azi. Am fost şi am rămas o echipă unită prin nişte legături invizibile, dar extrem de trainice. Acest spirit de castă s-a manifestat odată chiar şi în nişte împrejurări cu totul deosebite, dramatice. Înaintea noastră a zburat echipajul sovieto-bulgar. Ei bine, la întoarcere aceştia au avut nişte probleme grave, au trecut milimetric pe lângă catastrofă. La întoarcere au avut nişte defecţiuni la motorul principal, fapt care i-a obligat să reintre într-un mod necorespunzător în atmosferă. A trebuit să folosească motoarele auxiliare, coborârea s-a făcut pe o traiectorie balistică, iar cei doi cosmonauţi au fost nevoiţi să suporte suprasarcini de 8G, adică de opt ori mai mari decât forţa de gravitaţie existentă la suprafaţa Pământului. A fost o situaţie dramatică, în care cei doi şi-au văzut moartea cu ochii. În momentele acelea de tensiune i-au înjurat, la grămadă, şi pe Brejnev, şi pe Jivkov, i-au înjurat, cum se spune, de i-au trecut gârla. Iar înjurăturile ruseşti şi cele bulgăreşti sunt la fel de spurcate ca şi cele româneşti. Ba dacă omul este "talentat", le şi depăşesc. Iar cei doi chiar aveau un repertoriu bogat. Înjurau, dar în acelaşi timp îşi făceau treaba, chiar şi aşa în condiţiile acelea dramatice. Jos, la sol, la centrul de comandă, s-a auzit tot şi s-a înregistrat pe bandă magnetică. Dar benzile respective nu au plecat niciodată de acolo. Nici pomeneală să ajungă la Kremlin. S-a considerat că cei doi au avut o reacţie pur umană. Asta este! Se aflau la limita dintre viaţă şi moarte, iar reacţia lor a fost una normală în astfel de împrejurări. Până la urmă au aterizat cu bine, au fost declaraţi eroi şi au fost decoraţi cu cele mai înalte medalii sovietice şi bulgare. Dar Brejnev şi Jivkov nu a aflat niciodată ce i-au "urat", cu doar câteva minute înainte de a pune din nou picioarele pe Pământ, eroii cărora le-a agăţat medaliile în piept.

Filmul eroic
Cum au fost ultimele două zile dinaintea lansării în spaţiul cosmic? Prunariu îşi aminteşte: "Ştiam tot ce am de făcut, atât în perioada dintre decolare şi până la cuplarea cu complexul orbital, cât şi după aceea, adică tot programul de cercetări ştiinţifice, planificat ceas cu ceas şi minut cu minut." Cosmonauţii sunt, prin definiţie, nişte oameni perfect raţionali, care nu se lasă conduşi de cine ştie ce stări emoţionale. Totuşi, ei au o viaţă deosebit de dură, presărată cu momente în care siguranţa lor şi a întregii misiuni poate să depindă de norocul unei singure clipe.

Au ei vreo superstiţie, vreun tabu pe care se feresc să-l încalce? Dumitru Prunariu: "Nu, nu există tabuuri şi nici nişte interdicţii, hai să le zicem, rituale. În schimb, există un fel de tradiţie, împământenită printre cosmonauţii ruşi, dar respectată şi de cei străini care lucrează cu ei. Când am fost eu acolo, Orăşelul stelar avea cam 1.500 de locuitori. În afara laboratoarelor, exista o zonă de locuit, cu magazine şi sală de spectacol, unde aduceau foarte multe premiere. De fapt, artiştii lor considerau că, pentru ei, este o cinste deosebită să joace mai întâi în faţa noastră. Ei bine, obiceiul despre care spuneam era ca, înaintea fiecărui zbor, membrii echipajului să vadă unul şi acelaşi film, un film sovietic: «Soarele alb al deşertului». Se considera un semn de rău augur să nu vizionezi acel film înaintea plecării în spaţiu. Bineînţeles că l-am văzut şi eu".

Secunda zero: Start!
Documentele oficiale din acea perioadă descriu amănunţit reperele cronologice ale lansării navei cosmice Soyuz 40, al cărei echipaj a fost compus din sovieticul Leonid Popov – pilot cosmonaut, şi românul Dumitru Prunariu – cosmonaut-cercetător. Una dintre fazele deosebit de importante ale acelei misiuni a fost joncţiunea la complexul spaţial Saliut 6-Soyuz T 4, unde cei doi urmau să se întâlnească cu echipajul principal al staţiei, echipaj format din comandantul Vladimir Vasilievici Kovalionok şi inginerul de bord Viktor Petrovici Savinîh.

Privită strict cronologic, fişa tehnică a acelei misiuni cuprinde cele mai importante operaţiuni care aparţin de tehnica astronautică. Iată "filmul" zilei de 14 mai 1981, petrecută pe Cosmodromul Baikonur.
Ora 18:55: sosirea echipajului la pista de lansare.

Ora 19:00: intrarea şi instalarea celor doi membri ai echipajului în cabina de comandă a navei.

Ora 21:17: START la secunda zero a numărătorii inverse. Secunda 118: desprinderea primei trepte a rachetei purtătoare. Secunda 288: desprinderea celei de a două trepte.

Ora 21:26: desprinderea navetei de cea de a treia treaptă a rachetei purtătoare şi intrarea ei pe orbită.

Orele 00:04-00:34 legătură radio cu echipajul aflat pe orbită, la a treia rotaţie circumterestră. În următoarele nouă ore, nava s-a mişcat liber în jurul Pământului, efectuând câte o rotaţie completă la fiecare 88,8 minute.

Ziua de 15 mai 1981.
Orele 21:11-21:42, legătură radio cu echipajul. În acelaşi timp, între orele 21:19-21:56: manevre duble de apropiere atât a navei, cât şi a complexului orbital Saliut 6-Soyuz T-4.

Ora 22:52 cuplarea navei Soyuz 40 cu Saliut 6-Soyuz T-4. Manevra s-a făcut "pe întuneric", adică în lipsa legăturii radio cu solul.

Orele 23:06-1:50: verificarea cuplării ermetice a celor două obiecte cosmice artificiale.

Ora 1:57 deschiderea trapei de trecere.

Orele 1:57-2:08: transmisie tv de la intrarea echipajului nou-venit în staţia spaţială Saliut 6. Calendarul oficial al misiunii menţionează apoi faza finală, derulată pe 22 mai 1981.

Orele 14:33-14:51: legătură radio cu echipajul.

Ora 14:37, decuplarea navei de complexul orbital Saliut 6- Soyuz T-7.

Orele 15:26-15:36: transmisia tv a decuplării.

Orele 16:02-16:25: legătură radio cu echipajul.

Ora 17:30: detaşarea modulului de coborâre.

Orele 17:36- 17:41: încetarea temporară a legăturii radio cu echipajul. Aceasta era o fază normală, întrucât ionizarea intensă produsă de contactul, la mare viteză, cu aerul atmosferic bloca temporar funcţionarea aparaturii radio.

Ora 17:44, deschiderea paraşutei de frânare.

Ora 17:59: aterizarea la punctul calculat anterior, la 185 kilometri sud-est de Dzezkazgan.

Acestea sunt cele mai importante repere cronologice care marchează începutul şi sfârşitul misiunii spaţiale la care a participat cosmonautul român Dumitru Prunariu. Timpul scurs între aceste momente a fost dedicat pe ore şi minute, experimentelor ştiinţifice atent pregătite de specialiştii de aici, de acasă.

Concret, a fost vorba despre cercetări complexe dedicate studiului radiaţiilor cosmice, tehnologiilor spaţiale, dar şi studiilor de medicină şi biologie spaţială. Iar restul timpului, fiecare moment petrecut acolo sus, în spaţiul cosmic, l-a pus pe român în contact direct cu nişte condiţii cu totul deosebite de care nimeni nu are parte aici, pe solul ferm al planetei.

Este un mediu diferit în care orice întâmplare neprevăzută poate face diferenţe între succes şi eşec, ba, mai mult, între moartea şi viaţa cosmonauţilor. Este un loc aparte unde, dacă vrei, poţi să dormi pe tavan, unde respiri aerul regenerat care ţi-a mai trecut prin plămâni de câteva ori, iar lucruri simple, cum ar fi servitul mesei ori băutul apei, devin nişte acrobaţii care pretind o îndemânare cu totul deosebită.

Cât de periculoasă este viaţa dincolo de hotarul gravitaţiei terestre? Actualul general Dumitru Prunariu descrie acest aspect într-un mod deosebit de plastic. "Sincer vorbind, acolo sus se joacă adevărata «ruletă rusească»: fiecare clipă care trece poate să fie ultima. Şi asta din cele mai diverse cauze. Radiaţiile cosmice sunt peste tot, iar scuturile de protecţie nu te ajută întotdeauna să te ascunzi de ele. Apoi, în orice moment, chiar şi un meteorit de foarte mici dimensiuni, poate lovi staţia într-un loc sensibil şi îi poate distruge vreun punct deosebit de important. Iar dacă este vorba despre un pietroi cosmic de dimensiuni ceva mai mari, întreaga staţie este într-un extrem de mare pericol.

Cele mai cumplite situaţii de criză sunt însă dezermetizarea cabinei şi incendiul la bord. În ambele cazuri trebuie să acţionezi în fracţiuni de secundă, conform rutinelor învăţate în cursul antrenamentelor de la sol. În astfel de situaţii, dacă vehiculul spaţial nu este distrus grav, caz în care nu prea mai ai cum să acţionezi, ceea ce se pierde rapid este aerul din cabină. Caz în care moartea echipajului intervine prin asfixie."

De fapt, ce este cu aerul pe care-l respiră cosmonauţii acolo sus în spaţiu? Dar cu apa consumată? Sunt aduse "de acasă" ori sunt "reciclate"? "Aerul se aduce şi de acasă în rezervoare speciale, dar este şi «reciclat». La bord există nişte filtre speciale care extrag carbonul din bioxidul de carbon expirat de membrii echipajului şi retrimit înapoi tot aer normal. La fel este şi cu apa. O mare parte este adusă periodic de la sol. Dar există şi o anumită «reciclare». Este vorba despre umiditatea degajată prin respiraţie de membrii echipajului. Aceşti vapori sunt captaţi, trecuţi prin filtre şi apoi sunt condensaţi şi preschimbaţi în apă potabilă. Ar mai fi şi apa eliminată pe cale fiziologică. Ar putea fi şi ea folosită. Dar în această privinţă există totuşi un anumit prag psihologic, destul de greu de trecut, pentru a accepta să foloseşti un asemenea lichid."

Modul în care sunt "gestionate" deşeurile fiziologice este o altă problemă extrem de importantă care, aici pe Pământ, pare a se rezolva simplu, aproape de la sine, dar acolo sus în spaţiu devine o chestiune extrem de importantă, care pretinde soluţii tehnice deosebit de complexe. Evident că Prunariu este la curent şi cu acest aspect: "Ei, acolo chiar şi toaleta este, un «aparat» deosebit de complicat. În staţiile cosmice există un spaţiu special amenajat, care asigură «intimitatea» cuvenită. Toaleta propriu-zisă este un fel de aspirator uşor, dotat cu filtre speciale, care reţine reziduurile biologice şi le închide în nişte recipienţi speciali, etanşi, dotaţi cu circuite electrice şi pneumatice destul de complexe. Altfel, în starea de imponderabilitate, vă puteţi închipui ce s-ar întâmpla de fiecare dată".

Imponderabilitatea
Dar, bineînţeles, cel mai straniu aspect al vieţii în spaţiul cosmic este starea de imponderabilitate. O stare aparte în care, la început lipsa aparentă a greutăţii transformă orice mişcare într-un soi de balet greu de controlat. Iar imponderabilitatea impune anumite soluţii cu totul neaşteptate pentru cele mai banale acţiuni sau situaţii. Spre exemplu, somnul.

L-am întrebat pe Dumitru Prunariu cum reuşea să doarmă în acele condiţii exotice. Şi, bineînţeles, dacă acolo, pe staţia cosmică, au avut ceva care să semene cât de cât cu paturile de aici de acasă. "Nu, la bordul Saliut 6 nu existau paturi. Pe de o parte, pentru că spaţiul disponibil este destul de mic şi trebuie folosit cu maximum de eficienţă. Pe de altă parte, nici nu este nevoie de ele. Dată fiind starea de imponderabilitate, noţiunile de «sus» şi «jos» nu mai au nici o semnificaţie, aşa că nu contează unde te culci. De exemplu, locul meu preferat de odihnă era pe tavanul cabinei. Era deosebit de confortabil. Singurele «utilităţi» pentru somn erau nişte chingi, cu care ne legam, indiferent unde ne-am fi culcat. Astea nu aveau decât rolul de a nu ne lăsa să plutim liber prin cabină şi să nu ne lovim de vreun obiect de pe acolo."

În astfel de condiţii este foarte posibil ca subconştientul fiecărui cosmonaut aflat în spaţiu, lipsit de propria greutate care să-l ţintuiasă de pat, să "lucreze" într-un mod aparte şi să-i creeze nişte vise deosebite de cele de aici de acasă? De fapt, ce visează un om în spaţiul cosmic? Din păcate, în această privinţă, Prunariu nu ne-a putut oferi prea multe detalii. "Dacă am visat? Nu aş putea să vă spun. Cu siguranţă că am visat, dar nu-mi amintesc absolut deloc ce anume. În schimb, îmi amintesc primul somn profund din spaţiul cosmic. A fost după lansare şi cuplarea la laboratorul spaţial. Aveam în spate peste 20 de ore de muncă neîntreruptă, dintre care peste opt petrecute în capsula de lansare, unde am stat înghesuiţi, eu şi Popov, într-un spaţiu cam la fel de mare cât partea din faţă a unui habitaclu de automobil. Atunci am dormit pentru prima dată lipit de tavanul cabinei. Când m-am trezit, am avut senzaţia că sunt acasă, că am întârziat la serviciu şi că trebuie să mă dau imediat jos din pat, pentru că trebuia să mă duc la antrenament. M-am răsucit şi am vrut să sar în papuci. Dar abia atunci am constatat că, în loc să mă duc în jos, pluteam liber. Abia în acel moment m-am dezmeticit şi mi-am dat seama că nu am de ce să mă duc la antrenament, pentru că sunt deja în cosmos. Apoi, în timpul petrecut la bordul staţiei, m-am obişnuit să dorm pe tavanul acesteia."

Bucătăria cosmică
Expediţia spaţială a lui Prunariu a însemnat muncă, foarte multă muncă, foarte multe sarcini planificate şi îndeplinite în nişte condiţii cu totul deosebite. Dar a însemnat şi momentele de tihnă, în care membrii echipajului se aşezau la masă. Astronauţii au fost şi au rămas cu adevărat nişte supraoameni, care-şi merită pe deplin rangul de eroi ai umanităţii. Dar asta nu înseamnă că, odată ajunşi printre stele, ei se preschimbă, automat, în nişte asceţi care ignoră orice plăceri pământeşti. Dar bineînţeles că nici micile lor plăceri nu se pot îndeplini de la sine, la fel de uşor cum se întâmplă aici acasă.

La un moment dat, prin cărţile SF se spunea că, odată ajunşi în spaţiul cosmic, astronauţii se hrănesc cu pastile superconcentrate fără gust şi fără miros, care conţin însă toate elementele nutritive necesare unei vieţi normale. Dumitru Prunariu neagă aceste poveşti: "Nu! Chiar şi atunci, în anii ’80, pe timpul nostru deci, alimentaţia cosmonauţilor era destul de variată. Nici pomeneală de pastile superconcentrate. Fie tuburi metalice cu hrană lichidă sau păstoasă, pachete de plastic cu hrana deshidratată care se putea rehidrata în cosmos, şi cutii de conserve cu tot felul de preparate. Aveam tuburi cu supe, cu cafea, cu pastă de branză, cu lapte condensat. Totul era făcut să poată fi consumat în condiţii de imponderabilitate şi să nu rezulte firimituri. Tuburile şi conservele cu hrană le puteam încălzi într-un cuptoraş electric, iar în hrana deshidratată introduceam apă fierbinte şi o consumam în final caldă, ca proaspăt preparată, cu gustul şi aromele hranei proaspete.

Erau meniuri obişnuite: ciorbe, felul unu şi doi, care conţineau chiar şi carne, plus un desert, la alegere. Bineînţeles că nu aveam nevoie de tacâmuri, pentru că starea de imponderabilitate le face imposibil de întrebuinţat. În locul lor există nişte tuburi speciale care se ataşează la capătul «dispozitivului» alimentar. După montarea acestuia, mâncarea este practic suptă prin el. Apa este şi ea «preambalată»".

Spuneam că, eroi adevăraţi fiind, cosmonauţii nu sunt totuşi nişte asceţi. Iar vorba spusă de hâtrii de aici, de pe Pământ, "apa chioară nu e bună nici în bocanci", este cu siguranţă valabilă şi printre astronauţi. Chiar şi acolo, în cer, dacă apa este "altoită" cu ceva tărie... parcă se schimbă situaţia.

După ce a amintit de "comemorările" lui Gagarin, Prunariu nu a ocolit nici acest subiect: "Consumul de alcool în spaţiu? Ei bine, abia de curând, americanii au început să recunoască faptul că acolo, în cosmos, nici oamenii lor nu stau chiar «pe uscat». De fapt, asta este valabil cam pe toate staţiile orbitale unde se execută misiuni de lungă durată. Evident că, în această privinţă, ruşii nu au fost niciodată chiar sfinţi. Nu, nu erau! Adevărul este că, în condiţiile de acolo, o gură de alcool prinde chiar bine, destinde vasele sangvine şi relaxează după o zi de muncă. Bineînţeles că acest lucru nu este acceptat pe faţă. De fapt, alcoolul este chiar unul dintre articolele care, cel puţin în mod oficial, sunt interzise cu stricteţe pe staţia spaţială. Dar asta nu înseamnă că acolo sus e mereu «secetă» ca în Sahara. Pe staţiile mari, ale căror echipaje se schimbă periodic, nou-veniţii aduc câte o sticluţă. Cantităţi foarte mici, astfel că nimeni nu ajunge să plutească prin cabină «pe şapte cărări».

Iar cum Prunariu a ajuns acolo ca «nou-venit» nu avea cum să nu respecte tradiţia. Bineînţeles că am dus şi eu câte ceva. A fost o întreagă aventură să păcălesc vigilenţa celor care ne-au supravegheat ambarcarea. Dar până la urmă am reuşit să iau cu mine nişte coniac. Pe atunci existau coniacul «Drobeta», în nişte sticluţe plate, cred că aveau cam 200-300 de mililitri. Până la urmă i-am păcălit şi am reuşit să camuflez una, ascunsă printre obiectele personale". Iată cum putem spune că atunci, la bordul navei Soyuz 40 au existat, de fapt, doi români. Fapt recunoscut franc de cosmonautul român: "Da, Prunariu şi «Drobeta».

Joncţiunea cu laboratorul orbital, înainte să deschidem trapele şi să trecem în el din nava cosmică, prin radio colegii din cosmos ne-au întrebat ce le-am adus? Le-am spus: ziare, scrisori de acasă, ceva lucruri personale... au insistat dacă am adus şi "altceva". Abia când le-am destăinuit secretul cu cognacul i-am auzit aplaudând de bucurie şi ne-au deschis trapa să trecem la ei. Nu era mult, dar dacă iei în calcul cheltuielile pentru lansarea ei în spaţiu, sticluţa aia era mai scumpă decât greutatea ei în aur. Fapt apreciat instantaneu de cei doi colegi ruşi pe care i-am găsit acolo, care şi-au frecat palmele şi au spus scurt: «Bun, aduceţi paharele!». Pahare? Păi, imponderabilitatea care... «Ei, pahare, este un fel de a spune. În cabină existau tot felul de tubulaturi. Undeva, lângă un panou, existau şi nişte ţevi subţirele care pot fi scoase foarte uşor. Fiecare avea bucăţica lui de ţeavă, cu ajutorul căreia sorbea din sticlă, cam la fel cum se soarbe cu paiul. Acelea erau «paharele» care după utilizare erau montate înapoi, la locul lor.

Pe de altă parte, acolo, la faţa locului, exista şi o «sursă» de alcool, hai să-i spunem, internă. Instrucţiunile de exploatare şi întreţinere a subansambluri prevedeau că anumite garnituri, confecţionate dintr-un cauciuc special, trebuie şterse şi curăţate periodic cu alcool etilic pur. Periodic însemna cam de două, trei ori pe an. Teoretic, consumul total era de cam 200 sau 300 de mililitri de alcool etilic, «ambalat» şi el în tuburi. Practic, «provizia» era completată mai des, astfel încât întotdeauna exista la bord o cantitate ceva mai mare, «reactualizată» mai des decât prevedeau instrucţiunile. Era un fel de acord tacit al celor de jos, de la sol, care acceptau o mică depăşire a consumului regulamentar".

Iată o informaţie neaşteptată. Dar să nu credeţi că ruşii se apucă, pe acolo pe sus, să prepare vreun trăscău dubios, obţinut din spirt îndoit cu apă şi aromatizat cu zahăr ars. Nici pomeneală! Dumitru Prunariu explică în clar că o asemenea "alchimie" nu se poate aplica în spaţiu: "Ei, nu. Chiar să fi vrut, aşa ceva nu este posibil în condiţiile stării de imponderabilitate. «Procedura» este mult mai simplă. Se demontează «paharele» de la locul lor, de lângă panou, apoi se ia tubul cu alcool şi se introduce în colţul din dreapta al gurii. După care se ia un tub cu apă şi se introduce în colţul din stânga, după care se apasă pe rând, «după gust». Odată îndeplinită această primă operaţiune, «ingredientele» sunt amestecate în gură şi, după omogenizare, «şpriţul» astfel obţinut este înghiţit fără probleme. Destul de simplu, nu?".

Dorul de acasă
Ce obiecte personale poate lua cu el un astronaut care pleacă în spaţiul cosmic? "Destul de puţine. În total, bagajul personal trebuia să cântărească un kilogram. Printre puţinele lucruri personale pe care le-am luat cu mine au fost fotografiile copiilor. Acolo sus, chiar dacă locul este foarte strâmt, fiecare îşi creează un spaţiu intim, personalizat, care îl reprezintă.

Ce obiecte personale aţi avut cu dumneavoastră acolo, sus? Destul de puţine. Printre lucrurile personale pe care le-am luat cu mine au fost şi fotografiile copiilor. Fotografii pe care le-am fixat pe unul dintre pereţii laboratorului spaţial, astfel încât să le am sub priviri. Cum să spun, cu toate că sus eşti întotdeauna înconjurat de coechipieri, iar programul de activitate este deosebit de încărcat, există totuşi momente în care trăieşti un sentiment apăsător de singurătate, care adeseori devine foarte puternic. În acest sens, era deosebit de important faptul că, în fiecare seară, echipa de comunicaţii de la sol ne transmitea şi veşti de acasă. De asemenea, ascultam şi ştirile de la radio şi aflam ce se mai întâmpla pe Pământ."

Prunariu este singurul român care a văzut, la faţa locului, cum arată Pământul privit de acolo, de sus, din cer. O serie de experimente ştiinţifice prevedeau ca el să fotografieze zonele survolate. Acum, acele fotografii de o stranie frumuseţe au devenit nişte mărturii istorice