Intru poezie

"Folkul ne-a fost intotdeauna aproape. E probabil o chestiune de structura, de suflet...", spune apasat Octavian Bud. Taciturn, Emilian Onciu pune vorbele in priviri si le imparte lumii.

"In Satu Mare este o mare pepiniera de talente si o emulatie folk cum rar s-a mai intalnit", imi spune cu mandrie Octavian Bud. "Chiar daca Bucurestiul, de la 10 ore distanta cu trenul, nu se vede «nici printr-un intors ochean», se intampla destule lucruri." Isi umfla pieptul si se lasa comod pe spatarul scaunului.

"Spectacole avem", ii tine partea Emilian Onciu. "Am fost la Ardud, la zilele orasului, la Sighet, la Baia Mare. Avem o trupa impreuna cu Magda Puscas, cu Vali Moldovan, cu Ghita Danciu, cu Vasile Mardare, si cu care cantam toate piesele care ne-au consacrat pe fiecare, dar si multe compozitii noi."

DESTIN. "Vorbeam de distanta", ne trage pe firul discutiei Tavi. "Stii, noi suntem prieteni pentru ca intre noi e cea mai teribila concurenta care s-a vazut vreodata", zice si-mi face cu ochiul. "Asa ne tinem unul pe altul mai bine sub supraveghere." Emilian Onciu rade pe sub mustati. "Cred ca ar trebui sa fie clar un lucru", revine dintr-o data serios. "Cand decizi ca asta va fi viata ta, trebuie sa-ti placa.

Atunci, nici un sacrificiu nu e prea mare. Cum era pe vremuri vorba la birt cand venea ora inchiderii: «Hai, dom’le, ca e tarziu!», zicea chelnerul. «Ce tarziu! Daca nu-ti place, de ce nu te-ai facut stewardesa?!» Asa si noi! De ce nu ne-am facut stewardese?"

"Normal ca un spectacol inseamna si bani. Dar din banii pe care ii castigam nu construim copiilor nostri vile. Pentru ca folkul e platit ca... folkul!" Vorba domoala si adanca, de liturghie laica, a lui Emilian imi muta privirea inspre locul ferit unde se asezase.

SANSE. "Treaba e ca noi am inceput sa cam imbatranim. Se simte nevoia unui treptat schimb de generatii." Tavi da din cap cu nostalgie. "Noi am avut sansa afirmarii", spune si se uita la noi parca oftand din priviri. "Cenaclul Flacara a fost o uriasa rampa de lansare pentru noi toti. Pentru ca, spusa pe-a dreapta, toti cei care au cantat luna asta intre pamant si mare au trecut pe acolo. Fiecare a zabovit mai mult sau mai putin, dar saltul a fost facut! aAr trebui ca stafeta sa fie preluata de acesti copii care vin din urma. Dar pentru asta, in primul rand, ei ar trebui sa nu faca arta de gang si prostitutie intelectuala. Si merita! Chiar merita! Arta adevarata nu moare niciodata! Uita-te la un Bob Dylan, Rolling Stones, Queen, Elton John, oameni care au crezut in asta si care vor ramane bunici si tatici ai muzicii bune."

Sa spun Emilian Onciu si Octavian Bud? Mai bine vin iar si zic o prietenie de-o viata nascuta sub steaua folkului.

"Il vazusem la televizor pe Doru Stanculescu. Eram destul de mic. Mircea Florian, care era din Satu Mare ca si mine, urmase chiar liceul la care invatam eu. Intre paranteze fie zis, tata ii fusese si profesor. Asa ca folkul ne-a fost mereu alaturi. Poate o chestiune de suflet" Octavian Bud

"Actiunea pe care Jurnalul National a intreprins-o e o buna ocazie nu atat de a revigora folkul - pentru ca se canta peste tot, omul cu chitara n-a murit - , ci de o repunere pe alte temelii si o aducere la justa valoare in ochii celor care, financiar, au un cuvant de spus: muzica" Emilian Onciu

OCTAVIAN BUD. DEBUTUL "Eu am fost descoperit de domnul Paunescu, impreuna cu grupul Cetatea, la emisiunea «Antena va apartine» in toamna lui ’77. Nu stiu cum se facea, dar era exact cand ma pregateam sa plec in armata. Nu se putea mai devreme! Cei de la Cetatea aveau deja un nume cand am venit inapoi. Au avut un cuvant greu de spus in folk. M-am intors si i-am detronat! Iti dai seama ce era in sufletul meu! Prima data apaream la tv, iar eu eram in tren spre unitate! Am stat posac tot drumul. Abia pe 20 februarie m-am vazut si eu la televizor. In reluare!" EMILIAN ONCIU. AMINTIRI DE SUFLET SI MUZICA "Am inceput sa cant pe la 24-25 de ani. Nici nu stiam ca ce cant eu e folk. Invatasem primele acorduri pe chitara de la fratele meu. Cantam impreuna. Muzica a trait alaturi de noi ca un membru nevazut al familiei. Tata era dirijorul unui cor din Satu Mare, iar mama, solista. De Craciun, ne adunam cu totii, eu si fratele meu, cu chitarile, mama la pian, si cantam colinde pe patru voci. Tarziu am aflat ca ceea ce compuneam se chema folk, cand Gigi Molnar de la Cetatea mi-a spus sa vin la Cenaclu. De fapt, totul a inceput in ’83, pe 25 octombrie. Cantasem la Carei la un festival. La intoarcere, aveam doua trenuri cam la aceeasi ora. Unul era spre Satu Mare, celalalt spre Oradea, unde se tinea Cenaclul. Ghici ce-am ales! Stii cum era. La spectacole se dadea sfoara in tara si cine voia sa-si incerce norocul era chemat in spate. Dadea o auditie si, daca era bun, debuta chiar atunci. Asta s-a si petrecut. Am cantat cu Tavi o buna bucata de vreme ca Trupa de NV, dupa care ne-am separat." ACOLO UNDE AGATI HARTA-N CUI "Se fac spectacole bune, desi nu atat de multe pe cate am fi dorit noi. Exista inca un centralism cultural pacatos care ne tot trage in jos de ani buni. Adevarul este ca nu putem pastra o legatura foarte stransa cu colegii nostri din Bucuresti. Din pricina asta, asemenea evenimente menite sa ne readuca impreuna, chiar si pentru cateva seri, sunt atat de minunate. Si mai mult decat atat, este vorba de un public care mult prea rar are ocazia sa vada si sa asculte laolalta atatea nume grele ale unei muzici sincere si vii cum este folkul."