x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Politica din slava cerului

0
Autor: Vasile Surcel 11 Mai 2011 - 19:18
Politica din slava cerului Arhiva personală Dumitru Prunariu/
Vezi galeria foto


Ajuns în spaţiu, Prunariu a constatat că braţul lung al politicii se întindea până sus, în ceruri. Chiar şi acolo secretomania comunistă era la fel de vigilentă ca aici, pe Pământ. Iar asta se întâmpla după ce în "Oraşul Stelelor" a simţit răceala relaţiilor "frăţeşti" româno-sovietice.

Odată ajunşi în spaţiu, cosmonauţii depind de calităţile lor personale, do­bândite în mii şi mii de ore de antrenamente extrem de complexe. Dar, în aceeaşi măsură, depind şi de ins­truc­ţiunile primite de la operatorii din punctul de comandă, care îi ghidează în orice împrejurări, inclusiv în cele extrem de dificile.

Cum se ţinea le­gă­tura cu specialiştii de la sol? Dumitru Pru­nariu îşi aminteşte şi acum, în amă­nunt, toate acele proceduri. "Era ceva mai complicat. Existau sistemele de telemetrie care, într-un timp re­zo­nabil, puteau să sesizeze orice deficienţă sau problemă care ar fi putut să apară. În schimb, legătură radio nu aveam tot timpul. Acum navele cosmice au legături permanente cu sta­ţiile de la sol. Şi există foarte mulţi sate­liţi-releu, care transmit in­forma­ţiile la bază, fie la Moscova, în cazul navelor ruseşti, fie la Houston, în ca­zul misiunilor americane.

Pe atunci, la începutul anilor ’80, situaţia era însă cu totul alta. Deasupra Americii nu aveam voie să transmitem absolut nimic. La fel şi deasupra Pacificului. Motivul era unul simplu, conform cu situaţia politică a vremii: pentru că sem­nalul putea fi interceptat, iar so­vie­ticii nu voiau ca adversarii americani să ştie ce transmitem. Este drept că pe atunci comunicaţiile erau codi­ficate, dar în acelaşi timp existau şi tot felul de sisteme de decodificare. Erau reguli pe care ei le-au impus aco­lo sus, în spaţiu.

Alte reguli au existat şi jos în timpul anilor de instrucţie pe­trecuţi în «Oraşul Stelar». Astea erau regulile lor. Eram acasă la ei, lu­cr­am împreună şi sub coordonarea lor. Dar în acelaşi timp trebuia să răs­pundem şi în faţa şefilor de acasă. Pe­riodic, la fiecare două săptămâni, mer­geam la ambasada noastră de la Moscova. Acolo ni se spunea ce mai este nou prin ţară, iar uneori pri­meam instrucţiuni privitoare la mo­dul în care trebuia să reacţionăm în anu­mite ocazii.

Era vorba mai ales despre situaţii de natură politică. Spre exemplu, în perioada în care am fost eu aco­lo, în decembrie 1979 ruşii au intrat în Afganistan. La scurt timp du­pă acel eveniment, au convocat o şe­din­ţă de partid cu toţi străinii aflaţi în centrul de pregătire al cosmonauţilor. Prin asta urmăreau să explice motivele po­litice pentru care armata sovietică in­trase în acea ţară şi solicitau adeziunea tuturor la acţiunea lor militară. Imediat, noi am sunat la ambasadă şi am spus despre acţiunea asta care urma să aibă loc. Ni s-a spus clar: Nu participaţi la absolut nimic. Contractul cu ei este strict pe proble­me profesionale. Aşa că nu ne-am dus. Am fost singurii dintre so­cia­liştii aflaţi la pregătire care nu ne-am dus la întrunire. După asta, timp de vreo trei zile, toţi s-au uitat la noi ca la nişte duşmani. Când, totuşi, ne vorbeau, încercau să ne convingă: «Intră imperialismul dacă nu intrăm noi. Am fost obligaţi să intervenim». Apoi, şi-au adus aminte şi de Cehoslovacia, de anul 1968. Uite aşa, devenisem pentru ei un soi de «prieteni condi­ţio­naţi», nişte «oi gri» printre «oile albe» din celelalte ţări socialiste. Ei, eram în plin «război rece» care, de fapt, era foarte rece, de-a dreptul «îngheţat». Iar «războiul rece» de pe Pământ se prelungise şi în spaţiul cosmic."

De fapt, încă de la începuturile sale, "cursa" pentru cucerirea spaţiului cosmic a fost o cursă a orgoliilor şi un război al serviciilor de propagandă în cursul căruia URSS şi SUA se dădeau peste cap să demonstreze lumii că sunt adevărata forţă conducătoare a unei lumi divizate în două mari "blo­curi" politico-militare.

Chiar şi aflat acolo, sus, în spaţiu, Prunariu a avut ocazia să vadă cu ochii lui ce înseamnă "războiul rece". "Îmi aduc aminte de o întâmplare ciudată. Ko­va­lionok era comandantul complexului orbital «Soyuz T4, Saliut 6, Soyuz 40». Erau deci trei obiecte cosmice cuplate. Era laboratorul spaţial Saliut 6, era Sayuz T4, nava cosmică a echipajului principal, cu care veniseră ei la 12 mar­tie. Între timp, ei fuseseră vizitaţi de echipajul ruso-mongol, după care veniserăm noi. La un moment dat, prin a treia sau a patra zi de la sosirea noastră, cam pe la ora şapte seara, admirând orizontul terestru printr-unul din hublouri, am văzut o dâră albă ce pornea de undeva de pe orizont şi se pierdea în spaţiu. Imediat am pus mâna pe aparatul de fotog­ra­fiat, aveam un Praktica, şi am început să fac poze. Apoi i-am chemat şi pe ceilalţi: «Băieţi, am văzut ceva interesant». S-au uitat şi ei şi apoi s-au instalat în faţa hubloului şi au început să analizeze vizual fenomenul. Kovalio­nok, care era un tip aşa, mai băţos, a izbucnit: «Sigur, americanii au avut o lan­sare şi noi nu ştim nimic. Ne-am fi putut ciocni cu ei aici în cosmos. Cine ştie ce s-a întâmplat!?». Zburam deasupra Angliei dinspre sud-vest spre nord-est. Imaginea dârei era cam la 20 de grade stânga de direcţia noastră de zbor şi se vedea pe orizont, adică la aproximativ 2.000 de km de verticala locului nostru. Luând harta şi expli­cân­du-le colegilor calculele mele i-am lăsat să deducă singuri locul lansarii. Închipuiţi-vă că nu era altul decât nordul îngheţat al URSS, acolo unde se aflau submari­nele lor nucleare dotate cu rachete balistice. Deci nu erau americanii, erau sovieticii.

Ciocu’ mic!
Din acel moment toţi au tăcut mâlc şi nu au mai pomenit absolut ni­mic de­s­pre incident. La revenirea în aceeaşi poziţie pe orbită, după aproa­pe o oră şi jumătate, am revăzut aceea­şi urmă, dar de astă dată era stra­tificată şi sec­ţionată. Atunci ruşii au scos un aparat pe care nu-l mai văzusem niciodată. O chestie dotată cu o rolă mare care se învârtea foarte repede. Singurul civil de acolo era Sa­vinih. L-am întrebat ce este acela, iar el mi-a răspuns: «Apa­ra­tul Psi». Când l-am întrebat ce fel de aparat este el mi-a răspuns: «Asta nu este pentru tine, dar filmează foarte repede, pe peliculă lată». Când Kova­lionok a auzit că Savinih mi-a zis mie despre aparatul Psi, i-a spus doar «Vitea!», rostit apăsat, chiar ame­nin­ţător, iar colegul a tăcut mâlc. Deci aparatul ăla era doar al lor şi ni­meni din echipajele străine nu trebuia să ştie despre el. Am mai văzut dâra aceea şi la a treia rotaţie: era şi mai stratificată. Eu am făcut fotografii la fiecare rotaţie. Ceva mai târziu am aflat că, aproape sigur, a fost o rachetă sovietică, lan­sată de pe un submarin din Oceanul Îngheţat de Nord. Dâra de condensare se vedea foarte clar, iar ra­cheta se ducea undeva în spaţiul cos­­mic. Nu ştiu unde. Aşadar era de-a lor. Am raportat la sol. Singurul răs­puns a fost: «Am luat cunoştinţă». În rest nimic, cei de la sol au tăcut mâlc. Şi nici cei de pe staţie nu au comentat în vreun fel.

Prin 1986, Kovalionok a vizitat România. Cu acea ocazie l-am invitat să ţină o conferinţă la Politeh­ni­că şi prin­tre altele, el a vorbit şi despre acea în­tâmplare ciudată. Oas­pe­tele a spus că, datorită observaţiilor şi fotografiilor făcute de noi în cosmos, specialiştii au elaborat o nouă teorie despre vânturile cosmice, care apar în straturile înalte ale atmosfe­rei. Dar acum s-a putut de­termina clar cu ce viteză se pro­pagă, pe ce distanţă şi în ce mod se produc. Practic, desco­pe­rirea asta am făcut-o eu. Eu i-am chemat la hublou, am fă­cut fotografiile, iar ei au filmat cu apa­ratul lor. A fost o investigaţie ştiin­­ţifică neprevă­zu­tă în program. Nici nu avea cum să fie. Noi nu ştiam nimic de lansarea acelei rachete şi nu planificasem studierea urmelor lă­sa­te de ea. Ulterior, în anii care au trecut, nu am avut nici un semnal care să ateste că mi s-ar fi atribuit şi mie vreun rol, cât de mic, în acea desco­pe­ri­re. Nici mie, nici colegilor de echipaj. Totul s-a înre­gistrat sub forma: «În tim­­pul zborului s-a înregistrat feno­me­nul care a dus la descoperire. Asta este! Aşa se scrie uneori istoria ştiinţei»."

"Hrăneşte maimuţa!"
Specialiştii ruşi au recunoscut oficial că Prunariu a fost singurul cos­mo­naut non-sovietic care a obţinut ca­lificative maxime şi şi-a îndeplinit integral programul de cercetări stabi­lit cu mult timp înainte. Cu toate acestea, aici acasă, a circulat un banc privitor la mâinile românului înroşite de nu­iaua cu ajutorul căreia rusul l-ar fi împiedicat să atingă comenzile sta­ţi­ei. Plin de umor, Prunariu ne-a po­ves­tit că acest tip de banc a circulat în toa­­te ţările socialiste care au trimis oa­meni în spaţiu. Indiferent că a fost vorba de cosmonautul ungur, ceh ori cel neamţ din RDG, bancurile spuse de compatrioţii lor i-au făcut să "beneficieze" de acelaşi tratament represiv. "Am să vă spun bancul similar al că­rui protagonist a fost cosmonautul cuba­nez. Acum, aproape nimeni nu-şi mai aminteşte că acesta a fost primul om de culoare care a ajuns în cosmos. Însă chiar compatrioţii lui au lansat un banc, pe care ni l-a povestit el în­suşi, la un congres. Este vorba despre planul de zbor al misiunii la care el a luat parte, plan în cadrul căruia cele mai multe acti­vităţi ştiinţifice sau le­gate de pilo­ta­rea navei cosmice ur­mau să fie executate de cosmonautul cubanez de culoare. În schimb, cos­mo­­nautul rus avea de îndeplinit un sin­gur ordin: «Ia banana, hrăneşte maimuţa»."

Citiţi toate articolele Ediţiei de colecţie a Jurnalului Naţional - România în odiseea spaţială

Citeşte mai multe despre:   editie de colectie - romania in odiseea spatiala

Serviciul de email marketing furnizat de