x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Zviozdnîi Gorodok, "fabrica" de cosmonauţi

0
Autor: Vasile Surcel 11 Mai 2011 - 18:38
Zviozdnîi Gorodok, Arhiva personală Dumitru Prunariu/ Aflaţi încă în postura de "candidaţi" la rangul de astronauţi, cosmonauţii români Dumitru Prunariu şi Dumitru Dediu au fost supuşi la tot soiul de antrenamente deosebit de complicate care le-au verificat atât calităţile fizice, cât şi aptitudinile psihice
Vezi galeria foto


Prunariu şi Dediu au fost câştigătorii "rundei finale" care i-a trimis la pregătire în "Ora­şul ste­­lar" de lângă Moscova. ­­Aco­lo, într-un loc special, pe care ruşii îl numesc "Zviozdnîi ­Gorodok", se afla "fabrica de cosmonauţi" a URSS.

Înaintea deciziei finale, cei doi "fi­na­lişti" au trecut prin ceea ce, pentru un om care crede în magie, ar putea fi con­siderat un ritual de exorcizare: am­­­bii au fost rebotezaţi. În acte, pre­nu­mele lui Dediu era Mitică. Probabil că autorităţilor de acasă nu le-a plăcut ideea că primul român care ar ajunge în cosmos ar putea să fie un "Mitică".

Un nume, ce-i drept neaoş, care ar fi putut aduce însă aminte de "Miticii" ironizaţi copios de Caragiale. Aşa că pre­numele lui Dediu a fost schimbat, oficial, în Dumitru. Iar în cazul lui Pru­­­­nariu, prenumele dublu Dumitru-Do­­rin o fi părut, probabil, oarecum cos­mopolit. Motiv pentru care s-a de­cis ca, în presă, el să apară doar ca Du­mi­tru. Astfel încât, prin "ucaz de la stăpânire", România a trims la pre­gă­tire în URSS un Mitică şi un Dumitru şi a terminat pregătirea cu doi Dumi­tru. Ambii cu şanse egale de a fi "Cel Ales".

Acum, după treizeci de ani, amin­tirile singurului cosmonaut român sunt la fel de proaspete ca atunci în tinereţea care l-a făcut erou. Plecat din ţară la începutul anului 1978, şi-a petrecut următorii trei ani în "Oraşul stelar" care pe ruseşte se numeşte "Zvi­ozdnîi Gorodok".

Aflat la apro­xi­ma­tiv 40 de kilometri distanţă de Mos­cova, acesta era o bază de antrenament, cu un regim de secretizare similar unei unităţi militare de elită. Acolo, departe de ochii curioşi ai lu­mii, viitorii cosmonauţi au făcut ­cursuri intense şi extrem de complexe. În interviul pomenit anterior, actualul general Prunariu ne-a vorbit despre anii petrecuţi în "Oraşul stelar".

Chestio­nat în legătură cu modul în care s-a integrat în regimul de viaţă de acolo, el ne-a răspuns simplu: "Foarte bine". Apoi a detaliat: "Am fost cazaţi într-un apartament din blocul în care lo­cu­iau, împreună cu familiile, cosmonauţii străini. Se considera, şi asta era foarte adevărat, că, avându-şi familii­le lângă ei, viitorii cosmonauţi se pot dedica în între­gi­me pregătirii. Plus starea de linişte şi echilibru pe care ţi-o dă apropierea de cei dragi. Şi trebuie să recunosc faptul că, pentru mine, a contat extrem de mult să-i am lângă mine atât pe soţia mea, cât şi pe băieţii noştri care au crescut acolo, împreună cu noi amân­doi. Soţia mea, la fel ca soţiile celorlalţi cosmonauţi non-sovietici, stătea acasă. În scurt timp, între noi toţi s-au legat prietenii care au conti­nuat până în ziua de azi. De fapt, acolo eram o ma­re familie".

Cum se înţele­gea un român cu colegii săi ruşi? Ce limbă se vorbea acolo? "Ruseşte, bine­înţeles. La plecarea din ţară fă­cu­serăm noi nişte cursuri de iniţiere. Trebuia să învă­ţăm însă atât de bine limba, încât să ajungem la perfor­manţa de a gândi în ruseşte. Sus, în spaţiu, nu era de joacă: trebuia să ne coordonăm perfect. Avantajul meu a fost că, terminând de puţin timp facultatea, nu mi-a fost greu să-mi reintru în mână cu învăţatul. Acolo era exact ca la facultate: un se­mestru de şase luni urmat de o se­siune de examene, alt semestru, altă sesiune. Am intrat în ritmul studenţesc, ritm po­trivit căruia într-o noapte învăţam un curs, iar a doua zi eram în stare să sus­ţin un examen. Şi, până la urmă, nu a fost rău că limba rusă n-am învăţat-o acasă, ci chiar acolo, «la mama ei», cu jargon, cu gramatică… Cu tot ce trebuie."

Acesta era programul lui, de om care se pregătea să depăşească obişnuita condiţie uma­nă. Ce făceau acolo soţia şi copii? Ei ce program aveau? "Păi copiii… ce program să aibă? Cel mic avea doar câteva luni şi murdărea scutecele. Astfel că el era cel care-i «făcea programul» soţiei me­le. Băiatul cel mare avea 2 ani şi jumătate. Cred că acea perioadă l-a marcat totuşi. A ales şi el aviaţia şi, dacă ar avea posibilitatea să ajungă cosmonaut, ar face-o şi mâine. Iar dacă s-ar putea, eu l-aş susţine din tot sufletul."

Dar astronauţii sunt şi ei oameni. Iar pentru un român, viaţa zilnică dusă printre străini însemna şi adaptarea la regulile şi regimul alimentar al gazdelor. "Cât timp am fost acolo ni s-a servit mai ales bucătărie rusească, de altfel foarte bună. Am mâncat borşuri şi supe ruseşti. Bine­înţeles că am mâncat şi «Kaşa». Au o bucătărie foarte bună, chiar dacă uneori cam grea. Dar trebuie să recunosc că şi acum mă gândesc cu poftă la «Bitoci», chifteluţele alea din muş­chiuleţ tocat, prăjite în unt şi înecate în­tr-un sos cu smântână. Sau la Piro­ge-le cu şuncă, un foitaj umplut cu brânză, de fapt caşcaval ras şi cu ­kaizer. Apoi mai erau Varenki, un fel de colţunaşi umpluţi cu brânză rasă. Mmmm, sau checul cu nuci şi dulceaţă. Nu sunt ceea ce se cheamă un gurmand, dar de toate astea îmi aduc aminte cu mare plăcere. Şi ori de câte ori ajung acolo nu ratez ocazia să mă delectez cu asemenea bunătăţi."

Comemorările lui Gagarin
Dar imaginea Rusiei şi a ruşilor n-ar fi completă fără votcă. Cum s-a descurcat în această privinţă un Pru­nariu care până atunci dusese o viaţă de-a dreptul sportivă? "Ei, cu votca… chiar a fost o problemă. Eu de felul meu nu prea sunt prieten cu alcoolul. La o săptămână de la sosirea noastră în «Oraşul Stelelor» s-au împlinit 10 ani de la moartea lui Iuri Gagarin.
Pe locul în care s-a prăbuşit avionul său, sovieticii au ridicat un monument co­memorativ. Ne-au dus cu autobuzele pe toţi cosmonauţii, atât pe cei străini, cât şi pe cei ruşi. Am ajuns la monument, s-au depus co­roa­ne de flori, s-au ţinut cuvântări. Ne-am urcat în autobuze şi am pornit îndărăt spre casă. Dar, după doar câţiva kilometri, maşina a oprit într-o parcare. Au coborât cu toţii, am cobo­rât şi eu. Gazdele au scos mâncare, pâine, brânză, salam şi, bineînţeles, sticlele cu votcă. «Paharele» erau de fapt pahare mari de apă. Care au fost umplute şi am închinat în memoria lui Gagarin. Neobişnuit cu tăria, am «pupat» doar paharul. Ruşii m-au privit mai întâi cu suspiciune, iar mai apoi chiar cu supărare. La un moment dat, unul dintre ei m-a şi întrebat: «Ce este cu tine? Nu vrei să-l comemorezi pe Gagarin? Bea paharul până la fund!» Puteam să-i supăr? Deci, până la fund! Apoi ne-am urcat în autobuz. Toate bune şi frumoase, dar... După alţi câţiva kilometri ne-am oprit din nou. Tot ca să-l comemorăm pe Gagarin. Am luat-o de la capăt: pâine, brânză, salam şi, bineînţeles, votcă. Tot în pahare mari. A trebuit să-l comemorez iarăşi pe Gagarin. Tot până la fund. Preţ de câteva ore cât a durat drumul l-am tot comemorat pe Gagarin. De vreo patru, cinci ori. Mi se cam rupsese filmul. Ajuns acasă, abia am mai apucat să-i îndrug ceva soţiei despre Gagarin. Apoi m-am întins în pat şi... După vreun ceas, colegii au venit la uşa noas­tră. Gălăgioşi, voiau să conti­­­nuăm comemorarea lui Ga­garin. Au tot insistat până când soţia mea, care-i cam luase tare, i-a adus în casă şi le-a arătat că zac aproape leşi­nat în pat aşa că nu mai au cu cine continua comemorările. Ceva mai târziu, un general rus m-a învăţat cum să pro­ce­dez în astfel de ocazii. «Voi, ro­mânii, şi nu numai voi, nu ştiţi să beţi. Hai să te învăţ ceva. Când mergi la o petrecere rusească nu ai voie să nu bei, pen­tru că-ţi jigneşti gazdele. Dar ai văzut că, la noi, fiecare musa­fir vine cu sticla sa de votcă. Tu adu-ţi o sticlă cu apă şi astfel o să poţi să bei cot la cot cu gazdele. Dar ai grijă să nu fie apă minerală, că aia face bule şi se prinde lumea că-i fentezi.» L-am as­cul­tat şi de atunci am tot băut cot la cot cu oricine: ei cu votca lor, eu cu «votca» mea."

Numele celui ales
Bineînţeles că stagiile de pregă­tire efectuate în "Zviozdnîi Goro­dok" n-au însemnat doar bu­cătărie rusească şi "comemo­rările" lui Gagarin. De fapt, aceste aspecte au fost doar nişte pete de culoare, me­nite să facă mai uşor suportabil un regim de viaţă extrem de sever, cu antrenamente a căror du­ritate depăşea, de cele mai multe ori, posibilităţile unui om obişnuit.

Pru­nariu recunoaşte însă că acel regim de viaţă cu solicitări duse la limita suportabilului i-a fost de mare folos: "Condiţia mea fizică, adică cea strict sportivă, cam lăsa de dorit. S-a îm­bu­nătăţit abia acolo la ruşi. Medical, trecuserăm de toate testele. Cristian Gu­ran era preferatul Bucureştilor. Cei care au fost alături de el înainte de ple­carea la Moscova povestesc că el era foarte bine pregătit profesio­nal. Era un tip pur şi simplu inteli­gent, cu multe idei şi soluţii ingenioase. Ghi­nionul său au fost acele probleme cu aparatul vestibular. Erau probleme care se puteau remedia printr-un an­trenament de lungă durată, dar era nevoie de un timp pe care, acolo, nimeni nu i-l putea acorda".

În schimb, Mitică Dediu, deşi nu avea cele mai bune performanţe la capitolul ştiinţific, excela medical şi fizic. În cele din urmă, la selecţia finală au fost aleşi Prunariu şi Dediu. Dar nu­me­le celui ales să plece în Cosmos avea să fie aflat abia cu două zile îna­intea zborului.

"Ştiam că e bine pre­gă­tit, dar nu-mi venea să cred că tocmai el va duce numele României în spa­ţiu", avea să-şi amintească, ulterior, Crina Prunariu, soţia cosmonautului. Dar până la acea ultimă alegere mai aveau să treacă încă trei ani lungi de antrenamente. Iar antrenamentul pentru o călătorie spaţială este o ope­ra­ţiune extrem de complexă. Pentru pregătirea ei contează atât parametrii fizici, cât şi cei psihici ai cosmonautului.

În ce constau antrenamentele pe care le-au avut de parcurs viitorii cosmonauţi? "O parte consistentă a an­tre­namentelor urmărea îmbună­tă­ţi­rea condiţiei noastre fizice. Ştiţi cum se spune: «Mens sana in corpore sa­no».
Antrenamentele îşi arată roadele mai târziu, în cursul zborului spa­ţial, dar şi după revenirea pe Pământ. Aparent, acolo sus, în condiţiile de imponderabilitate, lucrurile par simple. Dar lipsa gravitaţiei dă practic peste cap întregul organism. În spa­ţiul cosmic, corpul creşte în înăl­ţi­me cu 2-3 centimetri. Din cauza imponderabilităţii, arti­culaţiile se destind, iar oasele se în­de­părtează uşor unul de celălalt.
Bineînţeles că la întoar­ce­rea pe Pământ lucrurile revin la normal şi, în scurt timp, omul recapătă înălţi­mea iniţială. Acesta este şi mo­tivul pentru care cosmonauţii nu se întorc direct acasă, ci trec printr-o pe­riodă de, hai să-i spunem, carantină. Teoretic, această perioadă trebuie să fie egală cu cea petrecută în spaţiu.
Apoi există şi antrenamente specifice. Viitorii astronauţi petrec ore fără nu­măr în camera centrifugală, în care corpul lor este antrenat să su­porte suprasarcinile care apar la decolare. Alte antrenamente, la fel de comple­xe, au loc în baroca­meră."

În interviul acordat de Pru­nariu am do­rit să aflăm cum erau verificaţi parametrii fi­zio­logici din cursul antrenamen­telor. "Existau senzori care ne mo­nitorizau absolut toţi parametrii vitali. De altfel, cea mai mare parte a acestei aparaturi, care atunci se utiliza doar în domeniul spaţial, este folosită acum în medicina de fiecare zi, în cli­nicile obişnuite."

Revenind asupra a ceea ce se petrecea în cursul antrenamentelor de specialitate, generalul Dumitru Prunariu ne-a detaliat: "Trebuia, mai întâi, să învăţăm la perfec­ţie absolut toate instalaţiile şi toată aparatura, până la ultima garnitură şi ultimul şurub. Antrenamentele propriu-zise, de strictă specialitate, se fă­ceau, desigur, în simulator. Fiecare echipaj avea un ins­truc­tor care, la rân­dul lui, cunoştea la perfecţie toate echi­pamentele. În afara cunoaşterii amă­nunţite a componentelor teh­ni­ce, trebuia să ne obişnuim şi cu con­diţiile standard de zbor, cât şi cu mo­dul de ac­ţiune în condiţii de avarie: ce mă­suri trebuia să luăm, ce butoane şi manete să apăsăm.
Simulato­rul era copia perfectă a navei pe care ur­ma să zburăm. De fapt era o na­vă luată de pe linia de producţie şi adap­ta­tă la procesul de instruire. Exista şi un pupitru de comandă ex­tern, de la care se dădeau diferite co­menzi, de unde se puteau simula chiar şi avarii.
Zbo­rul standard se învăţa relativ uşor. În schimb, cam 80% din timpul de instruire al cos­mo­nau­ţilor are drept scop să-i în­ve­ţe ce au de făcut în con­diţii de criză. Instructorul ne simula tot felul de po­sibi­lităţi, de la avarii sim­ple până la cele mai complexe situaţii posibile. Apoi studiau cum reacţionăm în acele împrejurări. Ală­turi de el era un psi­ho­log, dar şi o întreagă echipă de me­dici. Acolo în­vă­ţam cum să reac­ţio­năm în orice si­tua­ţie posibilă, oricât de improbabilă sau de drama­tică ar fi fost ea". Astea au fost antrenamentele strict fizice, dar şi de specialitate.

Dar în ce constau antrenamentele de na­tu­ră psihologi­că? "Erau dintre cele mai diverse. Iar unele dintre aceste antrenamente au continuat şi în spa­ţiu, ca progra­me experimentale, de­ru­late pe parcursul zborurilor cosmice. O parte dintre aceste cercetări şi ex­peri­men­te au fost în premieră, fă­cu­te la propunerea spe­cialiştilor noştri, de doctorul co­lonel Valeriu Ceauşu, de la Institutul de Medicină Ae­ronautică şi Aero­spa­ţială.
Prin in­ter­me­diul lor se urmărea determi­na­rea capacităţii de muncă în spaţiu, a mo­dului în care este influen­ţată aten­ţia şi puterea de concentrare. Se mai avea în vedere şi dezvoltarea anumitor abilităţi specifice. Nu este vorba, ne­a­părat, despre îndemâ­nare, cât mai ales despre anumite capa­cităţi legate de ac­ti­vitatea în spaţiu, pe fondul de stres care exista acolo.
Testele psiholo­gice s-au făcut mai întâi la sol. Apoi au continuat în primele zile de imponde­ra­bilitate, când asupra noastră ac­ţio­nau factori imposibil de re­pro­dus la sol, factori care ne-au provocat anu­mi­te stări de disconfort, manifestate prin scăderea capacităţii de muncă, a atenţiei şi a puterii de concentrare. În ca­zul echipajului meu, acest tip de teste au fost refăcute spre sfârşi­tul zbo­ru­lui, după aproape o săptă­mână de imponderabilitate. Atunci s-a văzut că după trei-patru zile eram complet adap­taţi la acele con­diţii speciale. Aceleaşi verificări s-au refăcut, încă o da­tă, la sol, după reintrarea noastră sub influenţa gravitaţiei."

Un alt aspect aparent banal, dar deosebit de important de care trebuie să se ţină cont în mod special este modul în care reu­şesc să se suporte nişte oameni obli­gaţi să trăiască mai mult timp, într-un spa­ţiu limitat. Un aspect de care ome­ni­rea se va lovi în cursul viitoa­re­lor ex­pediţii interplanetare, de lungă durată. În această privinţă, recordul este deţinut de un cosmonaut rus care a stat în spaţiu un an şi patru luni. Importanţa acestui factor a fost confirmată chiar de Prunariu: "Da, testarea compatibilităţii între mem­brii unui echipaj cosmic este deo­­sebit de importantă. Acest tip de tes­tări s-au făcut înainte de zbor, imediat după ce se stabilea componenţa echipajelor. Pentru zborurile mai lungi, adică cele de peste două-trei luni, echipajele sunt întotdeauna testate în privinţa compati­bilităţii in­ter­umane. Şi asta pentru că s-a constatat că, dacă această compa­tibi­litate nu există, randamentul scade rapid. Chiar dacă membrii echipajului nu ajung să se certe, chiar dacă nu se «hârâie», ajung totuşi să se deranjeze, să se jeneze re­ciproc. Există chiar şi o incompatibilitate energetică. Aici, la sol, nu se pune accent pe aceste probleme subtile, trecute de obicei cu ve­derea. Iar pentru noi, care am zburat doar o săptămână, acest aspect a fost testat mai mult experimental".

Compatibilitate
Dumitru Prunariu este şi acum o personalitate plăcută, un bonom jovial, un bun comunicator care reu­şeşte aproape instinctiv să intre în contact cu cei din jurul său. Cu siguranţă că tot aşa era şi acum 30 de ani. Toţi partenerii ruşi de antrenamente i-au apreciat atât pregătirea fizică şi intelectuală, cât şi felul plăcut de a fi. "M-am înţeles foarte bine cu toţi colegii sovietici. Dacă treci dincolo de aparenta duritate a unora dintre ei, descoperi nişte camarazi de-a dreptul extraordinari."

Cosmonautul sovietic Leonid Popov, cel care i-a fost coleg de misiune, iar apoi prieten de o viaţă, şi-a câştigat un loc special în sufletul lui Prunariu: "Între mine şi Popov a existat o înţelegere reciprocă naturală. Este vorba despre o compatibilitate psihică, dar, pe undeva, şi de una energetică. În spaţiul cosmic este foarte important să te poţi înţelege cu coechipierul din priviri, să poţi anticipa fără nici un cuvânt ce va face acesta, iar el să anticipeze ce vei face tu. Popov este un om cu totul deosebit. În vara lui ’80 se întorsese dintr-o mi­siune în cursul căreia petrecuse 186 de zile în spaţiul cosmic. Pe atunci avea 35 de ani. Era un tip extraordinar de experimentat, sigur pe el şi foarte degajat. Lucrurile au mers şnur încă din prima zi, când s-a decis că vom fi coechipieri. Mai avea ceva probleme cu teoria: nu mai ştia de ce contactul ăsta închide circuitul ăla sau cum funcţionează ştiu eu ce releu. Eu îl completam la teorie. Fiind inginer de aeronave, cunoşteam foarte bine toate sistemele din aviaţie. Iar asta a contat foarte mult, pentru că ingine­ria cosmică derivă din cea aviatică".

Citiţi toate articolele Ediţiei de colecţie a Jurnalului Naţional - România în odiseea spaţială

Citeşte mai multe despre:   editie de colectie - romania in odiseea spatiala

Serviciul de email marketing furnizat de