Atenţie, muşcă!

Copilul experimentează muşcatul încă din primele luni de viaţă. “Chiar dacă nu are dinţişori, el strânge cu gin­giile sânul mamei pentru că îl deranjează ceva sau pentru că are o durere.

Copilul experimentează muşcatul încă din primele luni de viaţă. “Chiar dacă nu are dinţişori, el strânge cu gin­giile sânul mamei pentru că îl deranjează ceva sau pentru că are o durere. Apoi când îi apar dinţii începe să muşte pentru a cunoaşte, din curiozitate, dar şi din cauza durerilor provocate de erupţia dentară”, explică medicul pediatru Rodica Nanu. Când îi ies dinţii, copilul duce la gură toate obiectele care îi cad în mână: jucării, linguriţă, farfurie. Ba chiar încearcă să muşte şi din marginea pătuţului în care stă. Părinţii îi pot oferi copilului jucării din plastic, concepute special pentru perioada erupţiei dentare.

Bebeluşul muşcă uneori şi când vrea să-şi manifeste dragostea. Când mama îi cere un sărut, el se poate implica atât de mult, încât în final ajunge să muşte. Mama nu trebuie să încurajeze acest comportament, dar nici nu va începe să ţipe, respingându-şi copilul. Este suficient să-i spună pe un ton ferm: “Nu muşca. Mă doare!”. În acest fel îl face să înţeleagă că mamei nu i-a plăcut să fie muşcată. La rândul lor, nici părinţii, bunicii, rudele nu trebuie să îl tragă pe cel mic de obrăjori sau să îl muşte în încercarea exagerată de manifestare a dragostei.

În jurul vârstei de 3 ani, când copilul începe să meargă la grădiniţă, el poate avea un comportament agresiv faţă de copii şi adulţi. Muşcă, loveşte, îmbrânceşte, se poartă urât cu colegii. Din propria experienţă, dr Rodica Nanu a constatat că deseori copiii muşcă pentru a atrage atenţia asupra lor sau pentru a testa reacţiile adulţilor din jurul lor.

Dorinţa de autonomie

Atenţie, un copil care muşcă nu trebuie catalogat ca fiind rău. El trece printr-o perioadă normală de dezvoltare, când începe să-şi manifeste dorinţa de autonomie, încercând să controleze tot ce îl înconjoară. Evident că nu reuşeşte acest lucru şi se enervează, ţipă, muşcă, loveşte, supărat că nu îi iese totul cum vrea el.

Citește pe Antena3.ro

Michelangelo a pictat o femeie bolnavă de cancer în Capela Sixtină. Experţii lansează o nouă teorie revoluţionară

Deşi este o etapă firească în dezvoltarea copilului, ea nu trebuie trecută cu vederea de părinţi. Ei vor încerca să îi explice micuţului că muşcăturile şi loviturile sunt inacceptabile. Medicul pediatru Rodica Nanu le recomandă părinţilor să îi acorde atenţie copilului, să nu ezite să îl ia în braţe când se află în dificultate. A-l lua în braţe când plânge nu înseamnă a-l răsfăţa. Înseamnă a-i oferi copilului protecţie, a-l face să se simtă iubit.

Cauze ale agresivităţii

De unde vine agresivitatea copilului? Fiecare copil se naşte cu un anumit temperament. Există copii veseli, sociabili şi uşor de educat (peste 50%), copii timizi şi emotivi (aproximativ 25%), dar şi copii colerici şi impulsivi (15%). Din această ultimă categorie provin majoritatea copiilor cu manifestări de agresivitate.

Agresivitatea copilului depinde însă şi de mediul familial în care creşte, de modul în care părinţii interacţionează cu el. De exemplu, dacă mama sau tata are obiceiul de a brusca copilul, atunci acesta va deveni la rândul lui un copil care loveşte, muşcă, îmbrânceşte. Chiar şi tonul răstit cu care adultul i se adresează copilului contribuie la dezvoltarea unui comportament agresiv. Cel mic observă comportamentul părinţilor şi imită modul în care ei îşi manifestă furia. Totodată neglijarea copilului şi ignorarea lui când plânge duc la apariţia frustrării. Or, un copil care se simte frustrat îşi manifestă nevoia de a i se acorda atenţie prin reacţii agresive.

Un copil cu dificultăţi de adaptare în colectivul de la grădiniţă poate, de asemenea, să aibă un comportament agresiv faţă de ceilalţi colegi sau faţă de educatoare. Statul prelungit într-o încăpere supraîncălzită sau aglomerată poate duce la nervozitate crescută. Un copil înfometat sau obosit poate avea şi el manifestări violente. Este necesar ca părinţii să fie atenţi la toţi aceşti factori de stres pentru a evita stările tensionate ale copilului.

SCUZE. Copilul tre­buie încurajat să-şi exprime nemul­ţu­mirea altfel decât prin muşcături şi lo­vituri. De exemplu, să spună cu voce tare ce îl deranjează (“Nu-mi place să mă joc cu tine!”) sau să ceară ajutorul unui adult. În cazul în ca­re conflictul nu a pu­tut fi evitat, părintele va aştepta până când copilul se va li­nişti şi apoi îl va în­demna să-şi ceară scuze faţă de persoana sau copilul cu care s-a purtat urât. Evident, scuzele copilului nu sunt sincere la început, dar cu timpul va învăţa lecţia.

LAUDĂ MERITATĂ. Copilul are nevoie de atenţia părintelui nu numai când gre­şeşte, ci şi când fa­ce un lucru bun. Când cere voie să se dea şi el pe to­bogan, în loc să îl dea jos cu for­ţa pe copilul care se joa­că deja acolo, pă­rintele trebuie să îl laude: “Foarte frumos că ai întrebat dacă poţi să te joci la to­bogan!”. Cu timpul, copilul va în­ţelege că este impor­tant să ceară permisiunea adultului.

COMUNICARE. Ce poate face părintele când ajunge cu copilul la un loc de joacă şi el începe să se poarte urât faţă de alţi copii? Cel mai bine este să îl ia deoparte şi să observe împreună cum se joacă ceilalţi copii. Părintele poate să îi explice că are voie să se întoarcă printre copii când nu mai loveşte şi nu mai muşcă. Mulţi părinţi sunt tentaţi să îi ceară copilului să se pună în locul celui pe care îl muşcă. Întrebări de genul “Tu cum te-ai simţi dacă altcineva te-ar muşca sau te-ar lovi?” sunt însă inutile. Pentru că un copil de grădiniţă nu este suficient de matur, astfel încât să se poată imagina în locul altui copil. În schimb, poate înţelege că dacă muşcă nu are voie să se joace cu alţi copii. El înţelege care sunt urmările directe ale propriei acţiuni.

Sfatul medicului

Ce poate face părintele când este muş­cat de propriul copil? În primul rând, să îşi păstreze calmul. Dacă ţipă la copil, lovindu-l şi acuzându-l că este rău, părintele nu face decât să provoace o criză. Copilul izbucneşte în plâns, fiind întărâtat, ripostează la rândul lui, începe să dea din mâini şi din picioare. Modul în care părintele ştie să-şi controleze reacţiile agresive constituie primul pas spre a-i oferi copilului un bun exemplu. La fel de important este şi răspunsul prompt al părintelui în faţa agresiunii. Nu trebuie să aştepte până este muşcat a treia oară de copil ca să îi atragă atenţia că este cazul să înce­te­ze. Copilul trebuie să ştie imediat când greşeşte. Apoi el va fi îndepărtat din locul respectiv pentru câteva mi­nu­te. După un timp, copilul face legătura între comportament şi consecinţele lui.