Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ticurile sunt mişcări bruşte, involuntare, caracterizate prin repetarea caricaturală a mişcărilor normale ale feţei, gătului, membrelor sau umerilor. Există ticuri motorii simple (clipitul, strămbatul nasului, mişcarea umerilor) şi ticuri motorii multiple (lovirea unor obiecte sau chiar persoane). La răndul lor, ticurile vocale simple se manifestă prin repetarea unor sunete, tuse, dresul vocii, oftat, iar cele multiple includ pronunţarea unor cuvinte sau chiar fraze.
Suferinţe interioare
Psihologul Corina Bacalearos de la Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului "Alfred Rusescu" precizează că ticurile reprezintă un simptom care de cele mai multe ori maschează o tulburare afectivă a copilului. Aşa-numitele ticuri psihogene sunt cauzate de un conflict interior, o traumă sau o situaţie stresantă cu care se confruntă copilul. Există insă şi ticuri de origine neurologică, cauzate de leziuni la nivel cerebral sau de metabolizarea deficitară a unor neurotransmiţători. Sindromul Gilles de la Tourette sau "boala ticurilor" se manifestă atăt prin ticuri motorii, căt şi verbale, acestea din urmă fiind intotdeauna insoţite de pronunţia unor cuvinte obscene.
Ticurile psihogene se deosebesc de alte tipuri de mişcări prin anumite caracteristici. Ticurile dispar in somn, nu pot fi controlate, se accentuează in momente de tensiune, stări de anxietate. Din fericire, ticurile apărute pe fond psihologic sunt de obicei tranzitorii. Survin in jurul vărstei de 5-7 ani şi se pot remite spontan după 12 luni.
Ticurile nu apar ca manifestări izolate in comportamentul copilului. Ele sunt insoţite şi de alte atitudini. Oricum, un copil cu ticuri atrage atenţia fie printr-o atitudine de supunere (incearcă să execute tot ce i se cere chiar dacă nu poate sau nu e de acord), fie printr-o stare de nervozitate, de agresivitate şi de revoltă. Acest copil poate avea dificultăţi de concentrare, este instabil din punct de vedere emoţional, plănge uşor, se enervează rapid.
Citește pe Antena3.ro
Ticul reprezintă o modalitate de eliberare a unor tensiuni familiale sau frustrări afective ale copilului, in condiţiile unei schimbări legate de şcoală, grădiniţă sau familie (naşterea unui frăţior sau a unei surioare, rivalitate intre fraţi, deces, divorţ), in condiţiile unei atitudini hiperprotectoare sau, dimpotrivă, rigide a părinţilor. In astfel de situaţii, copilul nu poate ascunde suferinţa interioară, dar nici nu poate să o exprime. Ticul apare aşadar ca o manifestare inconştientă a suferinţei interioare.
Consiliere psihologică
Cănd observă noile mişcări ale copilului, părinţii incearcă să-l corecteze. Unii dintre ei fac greşeala să certe copilul, să ii interzică gesturile respective şi chiar să rădă de el. Alţii incearcă să-l liniştească, il intreabă de ce face mişcările. Aceasta este o atitudine corectă, in măsura in care părintele este calm şi nu aşteaptă un răspuns imediat al copilului. Tensiunea care se manifestă prin ticuri iese la iveală in timp. Puţini părinţi corelează insă apariţia ticurilor cu o stare de tensiune. Ba, mai mult, dacă ticurile se manifestă in zona ochilor, părinţii merg cu copilul la oftalmolog, uneori cel mic ajunge să poarte ochelari, deşi nu are nici o problemă cu vederea. Dacă ticurile sunt de exemplu dresul vocii, tusea sau trasul nasului, copilul ajunge la ORL. Se intămplă să ajungă şi la psihiatru. Insă de la cabinetul de psihiatrie, copilul se poate alege cu o medicaţie complicată şi plină de efecte secundare. Toate aceste vizite la medic, insoţite de replici de genul "nu mai face aşa că mănănci bătaie", nu fac decăt să amplifice anxietatea copilului şi evident ticurile.
Psihologul Corina Bacalearos le recomandă părinţilor să nu se grăbească nici cu medicamentele, nici cu intrebările insistente adresate copilului, oricăt ar fi de enervaţi sau speriaţi de ticurile acestuia. Semnificaţia latentă a ticurilor poate fi scoasă la lumină printr-un proces psihoterapeutic susţinut de un psiholog. In cazul in care vă adresaţi psihologului trebuie să aveţi in vedere că vindecarea ticurilor depinde de soluţionarea factorului declanşator, iar acest lucru se intămplă intr-un proces de durată. Aflarea cauzei ticurilor depinde şi de capacitatea copilului de a se exprima, de a "spune" prin desen ori joc ceea ce s-a petrecut cu el intr-o perioadă. Adesea, psihologul acordă consiliere şi părinţilor. Astfel, ei işi dau seama că ticurile reprezintă manifestarea unei probleme din familie şi invaţă cum să se comporte cu copilul.
PREVENIRE. Părintele este bine să noteze sau să reţină momentele in care apar ticurile, cănd se accentuează şi cănd se răresc. Astfel, adulţii din anturajul copilului pot preveni situaţiile cauzatoare de ticuri.
SINDROMUL TOURETTE. Spre deosebire de ticurile de natură psihologică, apărute la
5-7 ani, ticurile din cadrul sindromului Tourette survin in jurul vărstei de 3 ani. Cercetătorii au constatat că sindromul Tourette are o componentă genetică. Din păcate, boala nu poate fi vindecată, tratamentul fiind centrat atăt pe ameliorarea şi diminuarea ticurilor, căt şi pe creşterea calităţii vieţii pacientului. Aceasta in condiţiile in care sindromul Tourette este foarte invalidant din punct de vedere social.
Sfatul medicului
Psihologul Corina Bacalearos le sugerează părinţilor să aibă discuţii cu copilul fără să-l certe, fără să-l pedepsească şi fără să-i ofere recompense "dacă reuşeşte să se abţină". Să incerce să afle ce simte copilul, ce-l nemulţumeşte, ce părere are despre ce se intămplă in familie, la şcoală etc. Cel mic poate ajunge astfel să povestească despre o sperietură, o nemulţumire sau o intămplare de la şcoală, care poate fi cheia problemei. Părinţii nu trebuie să uite că micuţul este cel care ştie cel mai bine ce se petrece cu el.
