De ce mint copiii?

Inventează poveşti incredibile pentru a-şi ascunde greşelile, aruncă vina pe cei din jur pentru faptele lor sau pur şi simplu mint pentru a impresiona. Minciunile reprezintă o etapă firească din dezvoltarea copilului.

Cu toţii minţim într-o mai mică sau mai mare măsură, dar copiii par să depăşească limitele rezonabile. Uneori, imaginaţia lor este atât de bogată, încât construiesc adevărate poveşti pentru a-şi ascunde greşelile şi găsesc scuze incredibile pentru a scăpa de pedepsele părinţilor. Minciunile copiilor sunt diferite în funcţie de vârstă şi fiecare dintre ele ascunde o semnificaţie. Care sunt aceste semnificaţii şi ce reacţii ar trebui să aibă părinţii ne spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de Specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Gr. Alexandrescu".

REAL VS IMAGINAR
În jurul vârstei de 2-3 ani, când copilul începe să-şi dezvolte abilităţile de exprimare, nu putem vorbi despre minciuni. "Micile neadevăruri pe care le spun micuţii la această vârstă nu sunt altceva decât dorinţe transpuse în prezent sau în trecut. Afirmaţii precum «Am un milion de păpuşi!», «Am şi eu maşinuţă ca a ta!» sau «Bicicleta mea merge mai repede decât un avion!» sunt de fapt dorinţe transpuse în realitate. La vârste mici, graniţa dintre real şi imaginar este fragilă şi de aici pot să apară acele neadevăruri", explică psihologul Oana-Maria Udrea.

Care ar trebui să fie reacţia părinţilor? Pentru că nu putem eticheta aceste afirmaţii drept minciuni, copilul nu trebuie certat. Am putea să îl ajutăm să delimiteze dorinţele de realitate dându-i replici precum "Ţi-ar plăcea să ai un milion de păpuşi!". Copiii pot să proiecteze în afirmaţiile lor anumite temeri. Poveştile cu monştri care îi vizitează noaptea nu sunt altceva decât temeri exprimate, verbalizate.

"În asemenea cazuri ar trebui să-i ajutăm să-şi înţeleagă şi să-şi depăşească frica, şi nu să îi certăm că mint", atrage atenţia psihologul.

Toate aceste mici neadevăruri pe care le spun copiii mici nu numai că sunt inofensive, dar le sunt chiar de ajutor părinţilor. Cu această ocazie pot afla dorinţele şi temerile copilului lor şi indirect pot contribui la comunicarea dintre ei.

MINCIUNI ELABORATE
Începând cu vârsta de 3-4 ani, copiii spun minciuni mai elaborate, adaptate unor conjuncturi: mint pentru a obţine ceva, pentru a evita o pedeapsă, pentru a proteja pe cineva, pentru a impresiona sau pentru a obţine admiraţie. "Copilul nu înţelege pe deplin semnificaţiile unei minciuni. De aceea, noi trebuie să-i explicăm că este important să spună adevărul, că trebuie să-şi asume greşelile, că în acest mod dă dovadă că este puternic şi că noi ne vom bucura că putem să avem încredere în el", potrivit psihologului.

Minciunile spuse de copil pentru a evita pedeapsa părinţilor sunt cele mai frecvente. Din afirmaţii precum "Nu eu am făcut dezordine în cameră, ci fratele meu!" trebuie să încercăm să înţelegem de ce se apără copilul (de exemplu, să nu ne dezamăgească dacă a luat o notă mică) şi să-i creştem încrederea în sine spunându-i că îl apreciem nu numai pentru rezultatele sale, ci şi pentru că îşi asumă responsabilitatea faptelor sale. 

 

Minciunile menite să atragă admiraţia celor din jur ascund o lipsă a încrederii copilului în sine. "În asemenea cazuri trebuie să-l ajutăm să-şi construiască încrederea în sine, în propriile-i forţe, calităţi pentru a nu mai apela la micile minciuni. Putem face acest lucru punctând lucrurile bune pe care le face, fără să punem un accent foarte mare pe greşeli şi fără să ţinem predici la nesfârşit sau să recurgem la pedepse drastice.

Minciunile folosite de copil pentru a obţine ceea ce vrea, de tipul "Mi-au cerut bani la şcoală pentru...", trebuie să fie un semnal de alarmă pentru părinţi şi sub nici o formă nu trebuie trecute cu vederea, pentru că pot anunţa comportamente mai grave, de tipul furtului. Alarmantă este şi situaţia în care copilul vine acasă cu obiecte care nu-i aparţin şi minte în legătură cu ele.

MINCIUNI REPETATE
Cu adevărat grave sunt minciunile constante, repetate, trişatul, copiatul. "Când sunt sistematice, când persistă în timp, când au intenţionalitate, minciunile denotă o tulburare de comportament care poate merge uneori până la furtul de bani din casă, de obiecte de la şcoală. Se impune în aceste cazuri nu numai o intervenţie promptă din partea părinţilor, ci şi un ajutor din partea unui specialist", atrage atenţia psihologul.

Pentru a preveni asemenea comportamente avem nevoie de reguli foarte clare, pe care să nu le încălcăm, precum şi de pedepse constante şi consecvente. De asemenea, este important să fim şi unitari în acest sens, ceea ce înseamnă că toţi membrii familiei trebuie să fie consecvenţi în aplicarea lor. "Nu există o reţetă în ce priveşte regulile şi pedepsele.

Fiecare familie le stabileşte după propriile-i criterii, însă este foarte important să fim consecvenţi în respectarea lor", atrage atenţia psihologul Oana-Maria Udrea.

EDUCAŢIE
Copiii trebuie să ştie că minciuna nu este acceptată şi tolerată de părinţi. Atunci când copilul minte, părinţii trebuie să intervină cu reguli şi pedepse mai mici sau mai mari, dar întotdeauna clare şi consecvente.

 

Sfatul Psihologului
"Prietenii imaginari nu trebuie catalogaţi drept minciună", atrage atenţia psihologul Oana-Maria Udrea. Acei eroi construiţi sunt de cele mai multe ori rezultatul unor nevoi emoţionale ale copilului: nevoia de a avea o prezenţă care să-l asculte, să-l acompanieze în jocul lui, să facă lucruri pe care el nu are curaj să le facă etc. "Uneori, aceste personaje imaginare au o semnificaţie psihologică specială. De exemplu, există situaţii în care prietenul imaginar îl ajută pe copil să depăşească pierderea unuia dintre părinţi, prin urmare, rolul este benefic", potrivit psihologului.