Stop! Acum, eu decid!

Decide să mănânce singur, chiar dacă nu reuşeşte să ţină prea bine linguriţa! Decide să se îmbrace singur, chiar dacă nu nimereşte din prima mânecile hainei! Decide să meargă singur la şcoală, chiar dacă ghiozdanul este aproape cât el! Dorinţa de autonomie a copilului trebuie încurajată, ne sfătuiesc psihologii. Numai astfel copilul va deveni un adult independent.

Primul pas spre autonomie îl facem în momentul în care ne naştem. Este adevărat că în primii ani de viaţă depindem aproape întru totul de părinţi. Pentru a supravieţui şi a ne dezvolta avem nevoie de îngrijirea şi, nu în ultimul rând, de dragostea părinţilor. Însă pe măsură ce creştem, fiecare cucerire pe care o facem – de la primul zâmbet, alegerea primei jucării preferate, primele cuvinte, primii paşi până la “ieşirea în societate”: la creşă, grădiniţă, şcoală – reprezintă câte o etapă spre dobândirea autonomiei. Ei bine, în aceste etape în care începem uşor-uşor să ne manifestăm personalitatea, este important ca părinţii să ne permită să facem propriile alegeri, să ne exprimăm propriile preferinţe şi puncte de vedere.

Respectarea dorinţelor

Psihologul Ştefania Niţă de la Centrul de Psihologie de Acţiune şi Psihote­rapie spune că, pe măsură ce creşte, orice copil îşi exprimă dorinţa de a fi autonom. Să luăm ca exemple dorinţa de a mânca singur cu linguriţa, de a se spăla singur, de a se îmbrăca singur. Părintele este bine să-i permită să facă aceste lucruri, să nu îl cocoloşească, să nu îl menţină în starea de copil neajutorat, sugerează specialistul nostru. O altă manifestare a autonomiei este alegerea jucăriilor. O fetiţă căreia îi place să se joace cu maşinuţe, trenuleţe, cuburi nu trebuie obligată să împletească cosiţe păpuşilor. Un alt exemplu este alegerea hăinuţelor preferate. Dacă băieţelului nu-i place costumul de marinar făcut cadou de mătuşa, ce rost are să îl chinuim de fiecare dată când mergem în vizită obligându-l să îl îmbrace că “altfel se supără tanti Rodica”! Şi exemplele pot continua. În momentul în care copilul îşi exprimă dorinţa de a merge singur la şcoală, de ce să nu îl învestim cu încredere? Evident, în măsura în care şcoala este aproape de casă şi ne asigu­răm că ştie să traverseze strada, putem să îl supraveghem în primele zile, iar apoi să îl lăsăm să meargă singur. A-l lăsa singur nu înseamnă însă a-l lăsa de capul lui, atrage atenţia psihologul. Este necesar ca părintele să se intereseze cum a fost la şcoală, cum a fost drumul, cât a făcut pe drum, cu cine s-a întâlnit, de ce a întârziat sau de ce a venit mai devreme etc. Întrebările nu vor fi sub forma unui interogatoriu, ci părintele va purta o discuţie firească, deschisă cu copilul.

Sunt părinţi care îşi duc copiii la şcoală chiar şi până în clasa a VIII-a. Aceştia sunt părinţii hiperprotectori, care îşi supraveghează permanent copiii. Însă ei trebuie să ştie că atenţia lor excesivă poate conduce la apariţia unei stări de dependenţă care nu îi permite copilului să-şi formeze propria personalitate şi propriul mod de viaţă.

Definitivarea personalităţii

Potrivit psihologului Ştefania Niţă, structura personalităţii se definitivează din punct de vedere psihologic în jurul vârstei de 10-11 ani. În măsura în care copilul a reuşit să-şi formeze până la această vârstă o atitudine autonomă, el are şanse să devină un adult indepen­dent. Însă până la 10-11 ani este esenţial rolul părintelui în formarea capacităţii copilului de a deveni autonom. Acest lucru nu se poate realiza decât prin comunicare. Cu cât părintele este mai deschis, cu atât copilul reuşeşte să-şi dobândească autonomia într-un mod benefic pentru el ca viitor adult. În schimb, un părinte închis, lipsit de încredere în el însuşi, un părinte dependent va transmite şi va avea ca principală coordonată în educarea copilului aceeaşi stare de dependenţă. Un astfel de părinte anxios este necesar să găsească răspunsul la întrebări de genul “De ce sunt atât de atent la copilul meu, de ce sunt atât de tensionat, de ce 24 de ore din 24 mă gândesc numai la ce face?”. Să încerce să afle dacă într-adevăr copilul îi dă motive de îngrijorare, dacă aceste stări vin dinspre copil sau dacă nu cumva vin dinspre propriile spaime sau experienţe trăite.

Consecinţe ale dependenţei

În măsura în care părinţii nu îi permit copilului să-şi manifeste autonomia, consecinţele nu vor întârzia să apară. Copilul va deveni un adolescent căruia îi va fi greu să ia decizii. Face liceul pe care i-l sugerează părinţii, urmează fa­cultatea tot la indicaţia părinţilor. Cu timpul însă ajunge un adult care aşteaptă întotdeauna ca altcineva să decidă pentru el. De la simpla alegere a unui pulover, să zicem, până la alegerea partenerului de viaţă sunt hotărâri greu de luat pentru o persoană care nu a crescut în spiritul autonomiei. O astfel de persoană se află în imposibilitatea de a se desprinde de familie. Rămâne prinsă printr-un fel de “cordon ombilical” de cei care i-au dat viaţă. Însă în sufletul acestei persoane se dă o luptă continuă. Pe de o parte simte, îşi doreşte să facă un anumit lucru, iar, pe de altă parte, se simte în nesiguranţă dacă face lucrul respectiv de unul singur. Este de fapt un adult măcinat de neîncredere în sine, de tensiune, de prudenţă exagerată şi uneori chiar de singurătate.

Singur acasă

Unul dintre primii paşi către autonomia, către independenţa copilului poate fi ziua în care părinţii decid să îl lase singur acasă. În general, între 9 şi 12 ani, un copil poate să rămână singur acasă în siguranţă. Totuşi, nu vârsta contează, ci maturizarea copilului. Există copii de 6-7 ani care reuşesc să îşi poarte de grijă singuri, îşi fac lecţiile singuri, îşi pregătesc singuri un sandviş până când părinţii vin de la serviciu. La fel cum există copiii de 11-12 ani care se tem să rămână singuri în casă, care nu îşi fac temele fără mami sau tati alături şi care o aşteaptă pe bunica să le aducă un pahar cu apă. “Decizia de a lăsa copilul singur acasă implică analizarea stadiului de dezvoltare în care se află copilul. Când rămâne singur acasă copilul ar trebui să fie gata să îşi asume responsabilitatea de a avea grijă de sine şi de a se simţi confortabil din punct de vedere emoţional în această situaţie. Discuţia pe care o avem cu copilul este esenţială, regulile pe care le stabilim pentru perioada cât stă singur sunt de asemenea foarte importante. “Ai voie să faci asta. Poţi să te joci cât vrei tu când stai singur! Dar nu ai voie să deschizi uşa nimănui” – iată doar două reguli pe care cel mic trebuie să le înţeleagă”, ne spune psihologul Oana-Maria Udrea, de la Ambulatoriul de Specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii “Grigore Alexandrescu”.

Specialistul nostru ne prezintă şi o listă cu câteva întrebări care ar putea să îi ajute pe părinţi să ia hotărârea de a-i acorda încredere şi autonomie copilului. Se simte confortabil copilul cu ideea de a rămâne singur? Nu-i este teamă de întuneric? Este un copil impulsiv? Un copil impulsiv, un copil care reacţionează precipitat, lăsat pentru prima oară singur acasă, poate să se supere, poate să spargă ceva, poate să se încuie în cameră singur. Rezistă copilul presiunii exercitate de colegi, de prieteni atunci când ştie că trebuie să respecte nişte reguli, atunci când ştie că nu are voie să deschidă uşa unor persoane străine? Poate să rezolve singur mici probleme? Îşi face singur un sandviş, dacă se înţeapă la un deget ştie să se dezinfecteze şi nu intră în panică? A rămas vreodată pentru intervale scurte de timp singur acasă? Cunoaşte regulile de siguranţă ale casei? Ştie să încuie uşa, ştie că nu are voie să umble la prize, la dulăpiorul cu medicamente sau la aragaz? Se poate exprima verbal atunci când este într-o stare de tensiune? Pentru că în unele situaţii, când sunt emoţionaţi, copiii se blochează, nu pot să vorbească la telefon. Cât mai multe răspunsuri “Da” la întrebările de mai sus reprezintă argumente în plus pentru a lăsa copilul singur acasă.

Însă ceea ce contează cel mai mult este calitatea relaţiilor dintr-o familie şi modul cum funcţionează aceste relaţii. Pentru ca micuţul să-şi contureze identitatea, să-şi dezvolte sentimentul de sine este importantă concordanţa relaţiilor în familie. Mama şi tata trebuie să stabilească nişte repere de încredere, nişte reguli împreună cu copilul, iar acesta va căpăta treptat autonomie.

REGULI. Există copii care abia aşteaptă să rămână singuri acasă. Ştiu că atunci pot să facă tot ce vor. De comun acord cu copilul însă, părinţii trebuie să stabilească nişte activităţi la care copilul are acces limitat sau nelimitat când ei lipsesc de acasă. “Ai voie să te joci cât vrei tu!” “Ai voie să te uiţi la desene animate după ce îţi faci lecţiile!” “N-ai voie să deschizi calculatorul!” Psihologul Oana-Maria Udrea spune că “e bine ca, în perioada cât rămâne singur acasă, copilul să aibă sarcini concrete, să ştie ce îi este permis şi ce nu. Nu are sens să îi reproşăm după aceea: De ce ai făcut asta?”.

IZOLARE. “Am un copil cuminte. Stă singur acasă, îşi pregăteşte singur masa, însă de la o vreme s-a cam izolat. Nu mai iese din cameră atunci când ne întoarcem de la serviciu. Ce se întâmplă?”, se întreabă părinţii. Este posibil ca în viaţa copilului să se fi instalat rutina, este posibil să se simtă neglijat, iar izolarea lui să fie de fapt un mod de a-i sancţiona pe pă­rinţi. Pentru a rezolva această situaţie este important ca măcar o dată pe săptămână să existe o zi care să rupă rutina: un sport, o oră de dans etc.

DEFINIŢIE. O persoană care îşi manifestă autonomia este deseori percepută drept revoltată. A fi autonom nu înseamnă însă a fi rebel, ne asigură psihologul Ştefania Niţă. A fi autonom presupune a avea capacitatea de a şti, de a simţi, de a vrea şi de a putea să facem propriile alegeri, astfel încât să ne fie bine. A fi autonom mai înseamnă a ne asuma ceea ce facem, a fi responsabili faţă de noi şi faţă de ceilalţi. A fi autonom înseamnă a prelucra ceea ce vine din afara noastră şi nu de a prelua de-a gata. Un sfat nu va fi luat întocmai, ci va fi prelucrat prin propriul filtru, prin ceea ce ştim că ne face bine sau nu.

SEMNALE. Copilul este un barometru al relaţiei afective dintre părinţi. Dacă între părinţi există conflicte, dacă părinţii nu comunică deloc cu copilul, dacă nu îl apreciază chiar şi pentru cele mai mici victorii, copilul nu are încredere în sine. Dacă se ajunge până acolo încât copilul se închide în cameră sau chiar fuge de acasă este clar că există ceva care îl determină să reacţioneze, să facă ceva pentru a atrage atenţia părinţilor.

CARACTERIZARE. Un copil autonom învaţă să facă diferenţa între bine şi rău, învaţă să-şi selecteze lecturile, ocupaţiile extraşcolare, prietenii de joacă. El are curajul de a spune ce îi place şi ce nu îi place, arată psihologul Ştefania Niţă. A nu se confunda însă copilul autonom cu cel răsfăţat sau neascultător. Cel autonom ştie să-şi motiveze alegerile. El va spune “nu îmbrac puloverul albastru pentru că nu l-am ales eu sau pentru că e demodat şi râd ceilalţi copii de mine”. Pe când copilul neascultător va spune “nu îl îmbrac pentru că nu vreau eu şi gata”. Cu ajutorul părinţilor, un copil este bine să-şi formeze capacitatea de a şti ce este bine pentru el. În acest mod are şanse de a fi capabil mai târziu să facă propriile alegeri, fie bune, fie rele. Dar pe care şi le poate asuma.

Sfatul psihologului

În prezent, o mare tentaţie a copiilor şi adolescenţilor este navigarea pe internet. Când lăsăm copilul să utilizeze internetul? În opinia psihologului Ştefania Niţă, internetul nu trebuie interzis cu desăvârşire. La început, copilul va naviga pe internet împreună cu părintele, iar cu timpul poate fi lăsat singur. Însă părintele îl supraveghează din când în când şi îl întreabă ce a aflat, pe ce site-uri a intrat, de ce caută o anumită informaţie etc. Perioada petrecută în faţa calculatorului nu va depăşi o oră şi nu va afecta timpul alocat învăţatului şi altor activităţi pe care copilul le derulează cu părinţii sau prietenii. În cazul adolescenţilor, tentaţia o reprezintă site-urile erotice. Nici acestea nu vor fi interzise în măsura în care părintele poate discuta cu tânărul despre acest subiect. Pentru că, oricum, chiar dacă tânărul nu are voie acasă, asta nu înseamnă că nu poate accesa site-urile respective la internet café sau la alţi colegi. Atât timp cât între părinţi şi adolescent există o re­laţie bazată pe încredere şi comunica­re, internetul nu reprezintă un pericol.