Lecţia de anatomie a lui Michelangelo în Capela Sixtină

Reprezentările lui Dumnezeu sub forma unui bătrân exprimând înţelepciune şi linişte sufletească diferă de-a lungul secolelor. Michelangelo nu face excepţie de la acest model, mărturie elocventă fiind magnificul plafon al Capelei Sixtine. Dar, potrivit unor interpretări mai curioase, în spatele acestei reprezentări ar putea fi descoperite numeroase structuri anatomice ale sistemului cerebral uman.

În susţinerea acestei teorii se face apel la faptul că Michelangelo a fost pictor, sculptor, arhitect şi, totodată, un bun cunoscător al anatomiei omului. În acest sens sunt informaţii potrivit cărora Michelangelo, cu permisiunea unor spitale, studia cadavre tocmai pentru a-şi însuşi foarte bine structura organelor interne. Astfel, Michelangelo ar fi făcut în mai multe rânduri disecţia unor cadavre, în spitale din Roma şi din Florenţa. O mare parte dintre schiţele anatomice efectuate în această etapă a creaţiei ar fi fost distruse de însuşi artistul renascentist, gest interpretat mai mult sau mai puţin măgulitor de exegeţi.

Un lucru este sigur: Michelangelo avea o sensibi­litate aparte pentru anatomia omului. Şi studiile întreprinse de-a lungul secolelor privitoare la Capela Sixtină aduc numeroase argumente. Capela Sixtină, pictată între 1508 şi 1512, este un ansamblu de 9 panouri centrale. Primul dintre aceste panouri, cel mai cunoscut, este Crearea lui Adam. Despre acest panou, fizicianul Frank Meshberger are propria teorie pe care o publică în JAMA şi care spulberă misterul ce planează asupra îngerilor şi chiar asupra lui Dumnezeu, reprezentaţi sub forma unei emisfere a creierului uman. Un alt panou intitulat „Despărţirea luminii de întuneric" a iscat multiple controverse de-a lungul timpului. Lennart Bondeson şi Ann-Greth Bondeson, neuroanatomişti suedezi, au desluşit în această frescă, în 2003, o guşă tiroidiană multinodulară la nivelul gâtului reprezentării Creatorului.

Recent, Ian Suk şi Rafael Tamargo, experţi în neuroanatomie de la Şcoala de Medicină Johns Hopkins, Universitatea Baltimore, propun o lectură diferită a structurilor „gâtului divin". Astfel, cei doi neuroanatomişti „văd" măduva spinării, trunchiul cerebral şi nervii optici! Dar o asemenea descoperire ar putea fi, totuşi, interpretată într-o cheie mult mai apropiată de religie decât de medicină. Ştim că trunchiul cerebral controlează respiraţia, bătăile inimii şi temperatura corpului, precum şi alte funcţii esenţiale ale corpului uman.

În privinţa măduvei spinării, ea are sub control motricitatea şi sensibilitatea. Plecând de la aceste date, este posibil că Michelangelo să fi vrut să transmită că vocea lui Dumnezeu (gâtul), trupul lui sunt, de fapt, expresii ale inteligenţei umane. Ceea ce pentru unii ar fi un semn de aroganţă din partea lui Michelangelo. Sau, dimpotrivă, că esenţa umană, respectiv sistemul nervos, este de origine divină. Dar tocmai în aceasta constă măreţia operei a lui Michelangelo, care impresionează puternic şi acum, după mai bine 500 de ani: ambele interpretări au aceeaşi sursă: Dumnezeu, Creatorul absolut.