Pink Martini speră într-un nou sold-out la Bucureşti

Cântă "muzica lumii fără a fi world music, o combinaţie de simfonie urbană cu ritmuri de carnaval cubanez/brazilian şi Breakfast at Tiffany's/Naţiunile Unite", descrie Thomas Lauderdale sunetele trupei pe care el însuşi a format-o în 1994, Pink Martini. Mai pe scurt, "muzică vintage", cum au preferat să o numească critici şi ziarişti din toată lumea. După două concerte sold-out, în 2007 şi 2009, Pink Martini revine la Bucureşti peste doar câteva zile.

Americanii din Pink Martini au revenit pe bătrânul continent pentru un nou turneu - 20 de concerte în 10 ţări -, care a început la 5 iulie, la Istanbul (Turcia). Urmează Grecia, Ungaria, Germania, Elveţia şi, la 17 iulie, Bucureşti, în cadrul Ciuc Summer Fest, la Zone Arena. Festivalul va avea loc în perioada 16-18 iulie şi îi are capete de afiş pe Faithless, Pink Martini şi Gary Moore. Pe scenă vor urca şi trupe româneşti precum Şuie Paparude, Urma, Viţa de Vie, Sensor, Kumm, E.M.I.L., Discoballs, Brum Conspiracy, The MOOoD, L'Orchestre de Roche, Les Elephants Bizarres şi The Mono Jacks. Biletele achiziţionate din timp pot fi cumpărate la preţurile de 90, 160 şi 220 de lei, în zilele de festival costând cu 20 de lei mai mult la fiecare categorie.

Cei de la Pink Martini au pregătit publicului european şi implicit celui din România un program ce va include atât piese cunoscute, precum "Hey Eugene", "Amado Mio", "Lily", "Que sera, sera", cât şi piese de pe cel mai recent album, "Splendor in the Grass", lansat la sfârşitul anului 2009.

"Americanii nu mai obişnuiesc să cânte împreună, ca pe vremuri... decât în biserică, sau poate la duş. La începutul secolului al XX-lea, fiecare american din clasa de mijloc avea în casă un pian. Şi era punctul central al căminului... familia se aduna în jurul lui şi cânta. Muzica era o activitate la care participa toată lumea. Fiecare cânta la un instrument sau cu vocea... şi fie că era vorba despre un cântec popular american, precum «Oh My Darling Clementine» sau «Home On The Range», fie că era vorba de «What I'll Do» de Irving Berlin sau de «Someone To Watch Over Me» al lui Gershwin, toată lumea ştia melodiile, cuvintele şi putea participa activ la cântare. Dar apoi a apărut radioul, şi apoi televiziunea... şi curând totul s-a sfârşit. Pentru mine, Pink Martini este într-o măsură o încercare de reconstrucţie a unei culturi care cântă şi dansează", scria un cronicar american, în încercarea de a creiona unicitatea numită Pink Martini.