Biata Românie joacă baba-oarba

E dezolant să vezi cum ţara şi populaţia a căzut într-o întristătoare nebuloasă, o ceaţă aducătoare de mers bâlbâit.

În domeniul guvernării ce să mai zici că se clătina biata construcţie din temelii, acum nu mai stă cărămidă pe cărămidă şi lumea nu mai crede că măcar se poate dura vreun perete la "locuinţa" poporului român. Biata Românie joacă un fel de baba-oarba. E legată la ochi, nu vede nimic, se răsuceşte aiuritor cu mâinile întinse pentru a pipăi măcar o bornă pe eventualul drum. Lumea politicii se află într-o continuă şi ţipătoare coridă cu fente şi sânge, cu tropăit şi încurajări bezmetice la brambureală.

Cei mai grav este că, în orbecăiala asta, românii şi-au pierdut speranţa. Nu se mai pot sprijini pe o minimă încredere în destinul ţării pe care l-au deturnat şi l-au fărâmiţat toţi cei care aveau butoane sub degete. Dar nu butoane de acordeon, că poate ieşea un cântec, fie şi lălăit, dar oamenii ăştia au acţionat butoane care declanşau capcane şi aruncări în aer. Speranţele românilor s-au înmuiat, speranţele românilor chiar au îmbătrânit.

Dar trebuie să înţelegem toţi că, în momentul în care am pierdut încrederea în soarta României, în momentul în care s-a retezat pofta de a lupta, în momentul în care simţi moleşeala bătrâneţii în ambiţii, în obiective, în visări, apoi bate toaca de parastas. Trebuie să nu ne lăsăm îngenuncheaţi şi să credem în destinul de izbândă al României care a ieşit la mal din furtuni şi mai grele decât acestea. Să ne recăpătăm încrederea în ţară, încrederea în noi, încrederea în puterile noastre, încrederea în destinul românesc.

Şi să căutăm ca, acolo unde ne duce munca, să facem performanţă, să gândim şi să punem suflet şi să aducem noul împrospătător, şi să ne purtăm toţi ca nişte tineri, tineri adevăraţi, în care clocoteşte viaţa, în care clocoteşte cheful de a merge înainte, în care clocoteşte încrederea că există un drum izbăvitor. Şi să nu ne simţim bătrâni cei cu aripile lovite, care nu mai zboară sus, care nu mai sunt colegi cu vulturii şi fâlfâie dezamăgitor cioturile de aripi la înălţimea muşuroaielor. Să luăm exemplul de la figuri de români, iubite şi de neşters, care nu acceptau resemnarea, care nu acceptau viaţa apatică şi care nu puteau fi bătrâni niciodată.

Iată două exemple din lumea scenei, femei care au fost aducătoare de bucurii pentru sufletele româneşti. Una este atât de iubita Stela Popescu. Am denumit-o Doamna Bucurie. De altfel, când pleacă de acasă dimineaţa şi se întâlneşte pe stradă cu oameni, aceştia zâmbesc larg şi îi zic: "Doamna Stela, ne-aţi ieşit în cale de dimineaţă şi o să ne meargă bine toată ziua". Stela Popescu străluceşte şi clocoteşte de viaţă, realizând şi în aceste săptămâni uluitoare roluri.

Fericeşte şi sufletele românilor plecaţi pe alte meleaguri prin turnee în străinătate, iar acum cu teatrul radiofonic, cuplete şi scenete alături de Alexandru Arşinel, Tamara Buciuceanu, Eugen Cristea primeşte aplauze de la diaspora românească din multe ţări. I-am pupat Stelei obrajii. Înfloritori, luminoşi, fără urmă de riduri triste. Obraji de tânără adevărată, deşi a depăşit 70 de ani, mirându-i pe toţi cu sclipirea apariţiilor şi fizicului ei. "Mă simt atât de în formă şi nici nu mă interesează vârsta din buletin, pentru că am putere când simt că mă iubesc oamenii şi când constat c-am multă treabă în fiecare zi."

Să nu lăsăm România, să nu acceptăm nici noi bălăbăneala din jocul păgubos de-a baba-oarba!