Florin Zamfirescu: "Există actori care au nevoie de teatru şi actori de care are nevoie teatrul"

Îi spun cu admiraţie lui Florin Zamfirescu că face parte din acea rară categorie de actori care nu rostesc doar cuvintele autorilor, ci au cuvintele lor deştepte. Orice discuţie cu marele actor şi profesor musteşte de idei, de filozofii de viaţă, cu profunzimi omeneşti. Răspunsul maestrului scenei şi ecranului te pune, ca de obicei, pe gânduri.

"Actorul, dacă are o cultură importantă, trebuie totuşi s-o lase acasă şi să se ducă pe scenă ca un copil, cu sensibilitatea lui, ca să se transpună într-o situaţie concepută de dramaturg. Nu te duci la piaţă cu coşul plin, te duci cu coşul gol, pentru a-l umple. Personajul e o combinaţie dintre un lucru fix, care e rolul, şi un lucru mobil, care e actorul. Se naşte o combinaţie interesantă, o chimie dintre fix şi mobil. Ca şi cum hidrogenul e elementul fix, cu O2 duce la apă, cu sulful poate duce la H2SO4, la acidul sulfuric. Hamletul lui Caramitru şi Hamletul lui Pintea sunt diferiţi. Există actori care au nevoie de teatru şi actori de care are nevoie teatrul. În faţa lui Radu Beligan rămân fără cuvinte, ca ţăranul. Maestrul Beligan este un totem, a traversat trei sisteme, capitalism, comunism, iarăşi capitalism. Nu vorbim destul despre maestrul Beligan. Florin Piersic este o instituţie în faţa căreia mă înclin."

Una dintre marile actriţe, frumoasa Elvira Godeanu, se zice cea mai teribilă Joiţică, îmi povestea că nu putea s-o înghită pe Joiţica, nu putea s-o sufere. Dar Sică Alexandrescu a convins-o s-o joace pe Joiţica: "Ţi se potriveşte rolul ca o mănuşă, joacă şi după spectacol du-te acasă, în faţa oglinzii, şi până nu ţi-ai şters machiajul scuip-o pe Joiţica, vei avea un succes uriaş, vei vedea că am dreptate". Îl întreb pe Florin Zamfirescu dacă joacă roluri în care personajul îi e antipatic. "Personajul îţi devine antipatic când nu ai ce juca din el, când e banal. E o altă antipatie provocată când eroul e searbăd, nu e o antipatie către un erou negativ. De fapt, e ofertant să joci un erou negativ, el e mai interesant.

De exemplu, Tipătescu nu este un personaj prea iubit, el este un rezoner, trebuie doar să fii, nu să-l joci. Caţavencu e sinuos, interesant, îl joci cu plăcere. Eu sunt mândru de rolul profesorului visător din «Steaua fără nume» jucat la televizor alături de Cotescu, de Rodica Tăpălagă, m-am întâlnit cu genialitatea lui Mihai Sebastian. Filmul franţuzesc după Sebastian cu mari vedete ca Marina Vlady, Claude Riche nu avea spirit românesc, avea spirit franţuzesc, mai încrezut, mai superficial." Îl întreb cum e o familie cu atâţia actori în ea. "Sora mea, Raluca Zamfirescu, e actriţă de bază la Ploieşti. Nu e adevărat că soţia mea mi-a fost studentă, n-aş fi luat-o de nevastă, a fost în clasa Sandei Manu, e o actriţă talentată, n-am făcut-o eu. Fiul meu, Vlad, este un actor de prim rang, e foarte studios. Fiica mea, Ştefana, e mult mai relaxată, ea e cea mai talentată dintre toţi din familie, e actriţă de cursă lungă."

Îl întreb dacă mai simte hematiile de oltean, sângele de oltean. "Când eram la mormântul lui Eminescu simţeam că Ipoteşti e inima ţării, mă simţeam mândru. Sunt mândru ca oltean de Bălcescu, de Mihai, de Mircea, care se odihneşte la Cozia, lângă Călimăneştiul natal. Oltul şi Muntele Cozia m-au creat pe mine. Ardealul l-a dat pe Goga, făurar în metal, făureşte lucruri aparent realiste din ceva ireal, scrie inimaginabil, e făurar de limbă, e uriaş, aşa cum uriaş e şi Coşbuc. Eu sunt fericit că am pus cuvântul NAŢIONAL, când eram rector, în titulatura Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică."