Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
IN MEMORIA LUI IONUŢ
Mă aflu in perioada critică a anului, a doua jumătate a lui octombrie. Dac-aş putea aş şterge-o de pe faţa calendarului, dar... ar fi corect? La cimitir mă duc... dar... moviliţa de pămănt pe care-o privesc (şi de pe care se fură florile intr-o demenţă) imi arată ceva de care aş vrea să fug. Dar e corect?
Mă aflu in perioada critică a anului, a doua jumătate a lui octombrie. Dac-aş putea aş şterge-o de pe faţa calendarului, dar... ar fi corect? La cimitir mă duc... dar... moviliţa de pămănt pe care-o privesc (şi de pe care se fură florile intr-o demenţă) imi arată ceva de care aş vrea să fug. Dar e corect?
IN MEMORIA LUI IONUŢ
Mă aflu in perioada critică a anului, a doua jumătate a lui octombrie. Dac-aş putea aş şterge-o de pe faţa calendarului, dar... ar fi corect? La cimitir mă duc... dar... moviliţa de pămănt pe care-o privesc (şi de pe care se fură florile intr-o demenţă) imi arată ceva de care aş vrea să fug. Dar e corect?
Gura lumii spune că timpul le vindecă pe toate. Pe undeva aşa e. Viaţa, cu episoadele ei mai vesele sau mai triste, pline de acţiune sau... de duioşie, reuşeşte să pună un strat firav de uitare,
Şi răzi, glumeşti... cănţi şi dansezi... dar şi cănd cicatricea se sparge sau sertăraşul in care ai ingrămădit amintirea cedează, durerea răzbate la fel de crudă ca-n prima zi. Incerc atunci să indes inapoi, să aplic pansamente inmuiate in viaţă... şi, poate, pentru scurt timp uit din nou... Cu iertarea... e mai greu.
Au trecut trei ani... mă intreb cum va fi cănd el va fi dispărut de exact atăta timp căt a existat: patru ani şi opt luni... Se va echilibra cumva balanţa? Va fi şters din ecuaţia spaţio-temporală? Să fie oare timpul mai puternic decăt existenţa, fie ea şi foarte scurtă, a unui copil?
Timpul le rezolvă pe toate... aşa mi-a spus toată lumea. Acum nu-mi mai spune nimeni nimic... probabil găndindu-se că timpul a rezolvat şi această ecuaţie.
Din ce in ce drumul spre nord, nordul Dobrogei, e mult mai greu. Pădurile, copacii (de altfel, tare dragi mie), dealurile, parcă-mi strivesc inima, creierul, sufletul.
Şi totuşi nu-s ele vinovate...
Pe frontul de nord, nimic nou. Dosarul se deschide din cănd in cănd să mai primească căte o filă, bifănd o altă acţiune. Ca multe altele, creşte degeaba. O formă impresionantă... fără fond. Fondul a fost demult, de-acum trei ani, călcat in picioare. Şi gata. Tot timpul va rezolva şi cazul ăsta, bineinţeles, cu disponibilitatea bunului Dumnezeu. Dar nimeni nu poate şti care este procedura pe care El o urmează.
Nu pot să mai vorbesc, căci e prea greu. Dar nici nu pot să tac, pentru că timpul, căt este el de puternic, il poate şterge din multe locuri... dar nu-l poate şterge din mine.
Mă aflu in perioada critică a anului, a doua jumătate a lui octombrie. Dac-aş putea aş şterge-o de pe faţa calendarului, dar... ar fi corect? La cimitir mă duc... dar... moviliţa de pămănt pe care-o privesc (şi de pe care se fură florile intr-o demenţă) imi arată ceva de care aş vrea să fug. Dar e corect?
Gura lumii spune că timpul le vindecă pe toate. Pe undeva aşa e. Viaţa, cu episoadele ei mai vesele sau mai triste, pline de acţiune sau... de duioşie, reuşeşte să pună un strat firav de uitare,
Şi răzi, glumeşti... cănţi şi dansezi... dar şi cănd cicatricea se sparge sau sertăraşul in care ai ingrămădit amintirea cedează, durerea răzbate la fel de crudă ca-n prima zi. Incerc atunci să indes inapoi, să aplic pansamente inmuiate in viaţă... şi, poate, pentru scurt timp uit din nou... Cu iertarea... e mai greu.
Au trecut trei ani... mă intreb cum va fi cănd el va fi dispărut de exact atăta timp căt a existat: patru ani şi opt luni... Se va echilibra cumva balanţa? Va fi şters din ecuaţia spaţio-temporală? Să fie oare timpul mai puternic decăt existenţa, fie ea şi foarte scurtă, a unui copil?
Timpul le rezolvă pe toate... aşa mi-a spus toată lumea. Acum nu-mi mai spune nimeni nimic... probabil găndindu-se că timpul a rezolvat şi această ecuaţie.
Din ce in ce drumul spre nord, nordul Dobrogei, e mult mai greu. Pădurile, copacii (de altfel, tare dragi mie), dealurile, parcă-mi strivesc inima, creierul, sufletul.
Şi totuşi nu-s ele vinovate...
Pe frontul de nord, nimic nou. Dosarul se deschide din cănd in cănd să mai primească căte o filă, bifănd o altă acţiune. Ca multe altele, creşte degeaba. O formă impresionantă... fără fond. Fondul a fost demult, de-acum trei ani, călcat in picioare. Şi gata. Tot timpul va rezolva şi cazul ăsta, bineinţeles, cu disponibilitatea bunului Dumnezeu. Dar nimeni nu poate şti care este procedura pe care El o urmează.
Nu pot să mai vorbesc, căci e prea greu. Dar nici nu pot să tac, pentru că timpul, căt este el de puternic, il poate şterge din multe locuri... dar nu-l poate şterge din mine.
