... Si s-a intamplat din nou

Nu simt nimic. Imi tot spun ca ar trebui sa am un sentiment, oricare ar fi acesta, dar… De simtit am simtit, durere, furie, deznadejde… si apoi nimic… blazare totala. Oare aici duc toate sentimentele puternice? Spre blazare? Esti speriat, ingrozit, plin de speranta, rapus de durere, furibund si dupa aceea asta urmeaza? Blazarea? Imi dau seama ca ceva nu functioneaza cum trebuie, blazarea nu ar trebui sa se gaseasca in gama noastra de sentimente. S-a mai pierdut un copil si a murit… Nimic nou sub soare. Oare ne vom obisnui cu gandul? Vom ajunge sa spunem: "Astea-s vremurile! Se mai intampla!"? O sa ajungem oare la ideea ca moartea unui copil face parte din viata? Sau vom incerca sa luptam impotriva acestei idei absurde cu toate puterile, nelasand-o sa ne otraveasca mintile si sufletele?

Copiii nu au nevoie de blazarea adultilor, ba dimpotriva… aceasta poate sa le faca mult, foarte mult rau. Copiii au nevoie de noi sa fim langa ei, sa-i ocrotim. In momentul in care raman singuri, viitorul lor devine sumbru.

Probabil stiti deja si povestea acestui copilas - s-a dus la bunici sa sarbatoreasca Kurban Bayramul impreuna cu verii si cu fratii, iar sarbatoarea s-a transformat in calvar, cu final… ingropat.

Sa pleci din sat la 2 ani si jumatate, sa mergi 2 km (la deal!) si sa fii gasit dupa 5 zile (intamplator!?), evident, nu in viata. Si a fost cautat…! Este un scenariu de cosmar. Eu, din pacate, mi-l pot imagina usor.

Am trait si eu cautari in van, periaje de padure si scormoniri de cocioabe fara nici un rezultat. Insa pentru noi s-a pus in miscare tehnica de ultima ora! In cazul cautarilor micutului Redivan (asa se numeste baietelul pierdut la Padureni) nu a fost nici macar o lanterna! Si s-a cautat noaptea!

Am vazut la tv ca se folosesc cu succes caini exceptionali si aparatura sofisticata pentru prinderea unor indivizi certati cu legea, dar sanatosi de altfel, nicidecum aflati in pericol de a-si pierde viata. Oare copiii nu sunt la fel de importanti? Sau, mai exact, viata copiilor nu este la fel de importanta? Cred ca imi scapa ceva: ori sistemul nostru general de valori a luat-o razna, ori acesta nu mai exista decat la nivel personal.

Si daca vezi ca nu ai sau nu poti, de ce nu ceri ajutorul? Poate vine cineva care are si … se poate salva o viata! Oare daca punem in balanta orgoliile noastre (de oameni sau institutii) cu vietile salvate ale unor copii, ce ar atarna mai greu?

Cred ca ne trebuie mai mult curaj: sa recunoastem cand suntem neputinciosi, sa nu ne fie rusine sa cerem ajutor, sa ne unim (impotriva orgoliilor noastre) - pentru ca scopul este acelasi pentru toata lumea: un final fericit.

Cati copii trebuie sa mai moara singuri, sub cerul liber? Cand vom fi pregatiti sa-i gasim in viata?

Va multumesc foarte mult pentru scrisori, am ramas foarte impresionata de dorinta dumneavoastra - a tuturor celor care mi-ati scris - de a ajuta…