Viscolul, mingea de la librărie şi faima lui Dan Petrescu

Recunosc cum că atunci când Dan Petrescu a preluat destinul echipei din Urziceni nu eram în stare să rostesc nici măcar un nume de fotbalist ce compunea echipa târguşorului din Bărăgan.

Acest om care arde pentru meseria lui până la scrum, Dan Petrescu a făcut din această echipă fără vedete cu fiţe şi ochelari Piere Carden o surpriză plăcută a Champions League. Cu vocaţie de furnici ce-şi unesc puterile să transporte în grup o petală de floare, jucătorii harnici şi cuminţi ai Unirii Urziceni, iată, au adunat 8 puncte în grupele elitei europene, lucru neatins de nici o altă echipă din România. Iar a învinge faimoasa Sevilla, cea care se luptă piept la piept cu echipele cosmice Barça şi Real Madrid, a adus în stare de entuziasm tribunele Stadionului Steaua venite pentru formaţia lui Dan Petrescu, iar numărul de 20.000 de spectatori din Stadionul Ghencea depăşeşte numărul locuitorilor din Urziceni. Fără să mă fandosesc bătând toba că e realizarea grupului, dar fără să contest o anume importanţă a unităţii echipei rostesc apăsat că meritele covârşitoare îi revin dirijorului Dan Petrescu. Şi performanţele neaşteptate ale lui Dan Petrescu cu o echipă săracă şi fără fiţe, ei bine aceste succese ale regizorului pornesc de la mai multe argumente care înseamnă până la urmă viaţa lui Dan Petrescu. Îmi istorisea tatăl lui Dan Petrescu, fie-i ţărâna uşoară, colonelului Petrescu, că pe vremea când Dan avea vreo 6 anişori s-a burzuluit un viscol de nu mai circulau tramvaiele. În apartamentul din Drumul Taberei plângea de mama-focului micuţul Dan că nu-l duce tatăl lui la antrenamentul zilnic. Şi au luat viscolul în piept, ajungând la ora antrenamentului la Stadionul Steaua. Acolo, nişte soldaţi dădeau zăpada şi în rest numai troiene. Au rostit recruţii: "Duceţi-l repede acasă pe puşti să nu facă guturai, că n-a venit nimeni la stadion pe ninsoarea asta!". Oare n-are importanţă şi povestirea mamei lui Dan cum că atunci când îi făcea baie micuţul refuza răţuştele din plastic şi cerea o minge mică de cauciuc cumpărată de la librăria din colţ. L-am întrebat pe Dan Petrescu după ce marcase în ultimele minute golul decisiv pentru victoria naţionalei României împotriva reprezentativei Angliei, trimisă astfel acasă să nu joace în turneul final, l-am întrebat dacă s-au uitat urât englezii când s-a reîntors la echipa lui de club Chelsea.

Mi-a răspuns Dan că au fost priviri chiondărâşi şi pline de reproş, dar apoi l-au stimat jucătorii Londrei mai mult, fiindcă s-a purtat ca un profesionist apărând interesele naţionalei ţării sale. Probabil că din toată purtarea lui extraordinară şi dăruirea lui pentru echipa Chelsea i-au păstrat iubirea englezii şi după ani lungi, fiindcă atunci când Dan Petrescu a venit în vizită la Chelsea un stadion întreg l-a ovaţionat. Şi să nu uităm că Dan Petrescu se împrietenise cu colegul lui din campionatul italian, celebrul Gullit, cu care mergea împreună la spectacole şi să ia masa. În momentul în care însă Gullit a devenit antrenor la Chelsea, prietenul lui Dan Petrescu i s-a adresat numai cu "Mister".