Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Dacă nu înțelegem influența tăcerii pe care am învățat-o, aceasta își va exercita puterea asupra noastră - ca o forță invizibilă care ne influențează viața, dar pe care nu o putem controla sau modela. Dar atunci când începem să înțelegem contururile relației noastre cu tăcerea, putem, de asemenea, să începem să ne întrebăm care dintre aceste învățături ne mai servesc, pe care dintre ele vrem să le experimentăm în continuare și pe care am putea să le abandonăm. Renunțarea la tăcere nu înseamnă că dăm la o parte tot ceea ce am învățat sau că spunem întotdeauna tot ce gândim. Mai degrabă, înseamnă să avem o conștientizare clară a obiceiurilor învățate privind tăcerea, astfel încât să putem stabili dacă sunt obiceiuri pe care dorim să le păstrăm sau vrem mai curând să le depășim și să evoluăm. Nu cunosc nicio altă modalitate de a renunța la tăcere decât să o investigăm și să o înfruntăm direct”, sesiza cercetătoarea Elaine Lin Hering în deschiderea studiului „Renunță la tăcere” (Editura Lifestyle, 2024).
Fetele și băieții mari nu plâng
„Când eram bebeluși - a reluat Elaine Lin Hering -, plângeam. Plângeam când aveam nevoie de ceva sau eram supărați. Plângeam pentru a comunica. Este bine știut faptul că, dacă nimeni nu răspunde, bebelușii se opresc în cele din urmă din plâns, deoarece învață că este inutil să mai ceară ajutor. Când eram bebeluși, cei mai mulți dintre noi am fost reduși la tăcere prin șșșt!-uri repetate, pentru ca, apoi, când am mai crescut, să ni se spună că fetele și băieții mari nu plâng. Am fost învățați să ne suprimăm - sau să ne reglăm - nevoile și emoțiile. Această învățare a continuat pe măsură ce am crescut și am început să înregistrăm răspunsurile primite de la cei din jur, în special de la membrii familiilor noastre”.
Generația tăcută
În continuare: „Ați fost recompensați pentru că ați fost bine-crescuți și nu v-ați exprimat nevoile și dorințele? Gândiți-vă la ceea ce este în regulă și ceea ce nu este în regulă să vorbiți cu membrii familiei voastre. Despre vreme, despre ce ați mâncat la prânz și ceea ce știți că ei vor să audă? De obicei, asemenea discuții sunt sigure și nu ridică probleme. Ce ați văzut la știri, ați citit într-o carte sau ați auzit la radio? Și asemenea discuții sunt, în mare parte, benigne. Despre politică, religie, bani, parteneri, sentimente și ceea ce gândiți cu adevărat? Adesea poate că ar trebui să evitați asemenea discuții dacă vreți să scăpați nevătămați. Diferențele generaționale modelează, de asemenea, tăcerea pe care am învățat-o. Un articol publicat în 1951 de revista Time a fost primul care a denumit persoanele născute între sfârșitul anilor 1920 și 1945 generația tăcută”.
La muncă și ciocu’ mic!
Aprofundat: „Faptul că au trăit Marea Criză din anii 1930 și tumultul celui de-Al Doilea Război Mondial a însemnat că oamenii din întreaga lume au învățat să muncească din greu și să păstreze tăcerea. O disciplină strictă și faptul de a fi văzuți, dar nu și auziți au caracterizat copilăria acestor oameni. În Statele Unite, Comitetul pentru Activități Antiamericane din cadrul Camerei Reprezentanților și anchetele efectuate în acei ani asupra cetățenilor suspectați de lipsă de loialitate politică au avut, de asemenea, un efect de reducere la tăcere. De la guvern la Hollywood, oamenii își pierdeau reputația și locurile de muncă dacă erau suspectați de legături comuniste. Așa că își păstrau gândurile pentru ei înșiși și vorbeau doar atunci când li se permitea, pentru a nu fi acuzați de ceva ce nu făcuseră”. Ce să mai zicem de oamenii care au trăit în comunism…
Curiozitatea, redusă la tăcere
Cedăm din nou cuvântul cercetătoarei Elaine Lin Hering: „Am învățat despre ce putem vorbi, cu cine, din reacțiile pe care le-au avut ceilalți - din cât de mult am fost reduși la tăcere și câtă mânie am stârnit. Am învățat, de asemenea, dacă este cazul să păstrăm sau nu tăcerea, în funcție de felul cum cei din jurul nostru au ales să reacționeze. Am învățat când și unde să păstrăm tăcerea în funcție de care dintre comportamentele noastre au fost recompensate și, totodată, de felul cum au fost primite comportamentele celor din jurul nostru”. Mai mult: „Copiii pun în jur de 125 de întrebări pe zi. Adulții pun aproximativ șase întrebări pe zi. Undeva între copilărie și vârsta adultă, ne reducem curiozitatea la tăcere. Învățăm să ne conformăm regulilor și normelor care guvernează spațiile pe care le ocupăm. Ajungem să nu mai punem întrebări pentru că le enervează pe figurile de autoritate din viața noastră și ne creează probleme”.
Manipularea prin școală
Nu în ultimul rând: „Învățăm să nu gândim pentru noi înșine, ci să producem ceea ce oamenii vor de la noi. Sistemele școlare sunt create pentru a favoriza un set îngust de abilități și forme de exprimare care favorizează punctele forte ale câtorva persoane. Muzica și artele sunt considerate activități extracurriculare, fiind primele tăiate de pe listă atunci când bugetul este redus. Suntem încurajați în mod subtil să ne înăbușim unicitatea pentru a ne încadra în tiparul a ceea ce este recompensat în cadrul activităților de la clasă. Vedem că persoanele care nu se încadrează în așteptările dominante sunt controlate, etichetate ca fiind cu risc, marginalizate și clasificate ca fiind mai slabe decât nivelul solicitat. Învățăm că doar un anumit tip de exprimare contează, așa că începem să ne reducem la tăcere creativitatea”.
Citește pe Antena3.ro
„Copiii pun aproximativ 125 de întrebări pe zi. Adulții pun aproximativ șase întrebări pe zi. Undeva între copilărie și vârsta adultă, ne reducem curiozitatea la tăcere”, Elaine Lin Hering
„Școala? Suntem încurajați în mod subtil să ne înăbușim unicitatea pentru a ne încadra în tiparul a ceea ce este recompensat în cadrul activităților de la clasă”, Elaine Lin Hering
