Mâna posttraumatică

Modul în care o mână afectată de diverse traumatisme îşi recapătă sensibilitatea şi mobilitatea este explicat de medicul Sebastian Diaconescu, specialist recuperare la Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie din Bucureşti.

"Mâna reprezintă cel mai complicat segment de membru din organism. Ea nu este doar organul prehensiunii (acţiunea mâinii de a prinde cu ajutorul degetelor) şi al celei mai importante sensibilităţi discriminative, ci este, în acelaşi timp, organul personalităţii umane, al expresivităţii, al profesionalităţii celei mai elaborate. Toate segmentele membrului superior nu au decât rolul de a pune mâna în poziţia cea mai favorabilă pentru o acţiune cu finalitate", spune medicul Diaconescu.

În majoritatea cazurilor, suferinţa mâinii este de natură traumatică. Mâna suportă greu imobilizarea, chiar de scurtă durată, redoarea (rigiditate) şi retracturile devenind, ulterior, foarte greu de îndepărtat.
"Este întotdeauna dificil de găsit echilibrul şi raportul just între imobilizare şi remobilizarea mâinii traumatizate. Mâna traumatică prezintă mai multe grupe clinico-recuperatorii: leziuni tendinoase, paralizii ale nervilor periferici, mâna rigidă, amputaţiile.
Leziunile tendinoase pot fi rupturi parţiale sau secţionări complete. Acestea, iniţial, sunt de competenţa chirurgului (sutură/grefă) sau sunt imobilizate în orteze.

După perioada variabilă de imobilizare, se trece la etapa recuperatorie, care constă în kinetoterapie activ-pasivă şi activă (inclusiv în apă), mobilizări în cadrul activităţilor uzuale zilnice, masaj şi fizioterapie. În timpul kinetoterapiei, dacă mişcările sunt făcute nesupravegheat, se poate produce ruptura parţială a unor aderenţe de pe tendon.

Din punct de vedere etiologic, se pot diferenţia leziuni traumatice ale nervului şi afectarea nervului prin presiune, mai ales în zonele de capcană anatomică (neuropatii de încarcerare).

Există mai multe principii de recuperare în paraliziile mâinii:
- prevenirea şi corectarea diformităţilor şi a deviaţiilor;
- creşterea funcţiei şi a forţei musculaturii neafectate;
- ameliorarea circulaţiei şi a troficităţii locale;
- reeducarea funcţiei motorii a muşchilor
paralizaţi;
- reeducarea funcţiei senzitive.

RAPIDITATEA ARTICULAŢIILOR
Al treilea tip de sechelă posttraumatică a mâinii este redoarea articulaţiilor degetelor,
aşa-numita "mână rigidă".
Contextul poate fi postfractură sau luxaţie, postarsură, algoneurodistrofia sau retractura Volkman. Sechelele fracturilor mâinii sunt: durerea, edemul, redoarea articulară, scăderea forţei musculare, pierderea abilităţii mâinii.

Dintre toate acestea, redoarea articulară reprezintă elementul sechelar central, motiv pentru care sechelele fracturii mâinii intră în sindromul mâinii rigide.
"În fracturile falangelor şi ale metacarpienelor nu ne temem de consolidări deficitare, ci de redorile severe ale articulaţiilor adiacente", precizează medicul Diaconescu. El spune că "imobilizarea trebuie să fie cât mai scurtă, suspendată chiar înainte de consolidarea completă; mobilizările trebuie să înceapă imediat. Pacientul nu trebuie să uite că imobilizarea determină rapid un dezastru funcţional pentru articulaţii. De aceea, degetele nu trebuie imobilizate, ci trebuie mobilizate activ continuu. Nu pasiv.

MUNCA POATE DA FUNCŢIONALITATE MÂINII
În activitatea cotidiană se cer mâinii uneori forţă şi rezistenţă, alteori, viteză de execuţie şi precizie sau alte combinaţii ale acestor calităţi. Acestea sunt realizate prin terapie ocupaţională, care are patru mari ţinte:
- recâştigarea şi dezvoltarea abilităţilor zilnice în scopul de a-i face pe pacienţi cât mai independenţi posibil;
- permiterea muncii în scopul ameliorării mobilităţii articulare, creşterii forţei musculare şi a recâştigării coordonării mişcărilor;
- evaluarea necesităţilor unor facilităţi de muncă prin adaptările sculelor, a maşinilor unelte, în funcţie de meseria trecută sau viitoare a pacientului.