Agricultura - o afacere în care nu se poate da greş

Un premier spunea că România poate deveni a şaptea sau a opta putere economică a Europei. Pe ce îşi baza afirmaţia? Pe faptul că suntem a noua ţară din UE după teritoriu şi a şaptea după populaţie. Şi cam tot în acea zonă ar trebui să ne plasăm şi din punct de vedere economic. Din păcate, dacă schimbăm perspectiva de la ce ne-a dat Dumnezeu la ceea ce trebuia să adăugăm cu minţile şi braţele noastre, ajungem invariabil la coada clasamentelor, fie că-i vorba de PIB pe locuitor sau de productivitate.

Suprafaţă mare, randamente mici
Să lăsăm însă la o parte noţiunile “abstracte” ca PIB şi productivitate, şi să vedem care e diferenţa între ceea ce semănăm şi ceea ce culegem. După suprafaţa însămânţată cu grâu, ne plasăm pe locul 4 în UE, în urma Franţei, Germaniei şi Poloniei. Asta ar arăta că suntem deja o putere europeană. Numai că, atunci când ajungem să vorbim de randamente, România se situează pe ultimele locuri în spaţiul comunitar. În grânarul de odinioară al Europei e nevoie de ani excepţionali ca să se obţină peste 3 tone de grâu la hectar, în timp ce polonezii şi lituanienii scot peste 4, iar cehii aproape 6. Performanţe de 7 - 8 tone la hectar din agriculturile intensive ale Franţei, Danemarcei, Marii Britanii sau Germaniei par rupte din basme. Şi tot aşa: la porumb suntem liderii de necontestat ai Uniunii, însă avem cel mai redus randament faţă de principalii competitori. La floarea-soarelui deţinem prima suprafaţă cultivată, dar al 11-lea randament. La cartofi, degeaba dispunem de a treia suprafaţă cultivată, dacă obţinem o treime din randamentul Belgiei şi jumătate din cel al Spaniei.

Şi, din păcate, şi la ceea ce ar părea că stăm bine, de fapt stăm prost. Majoritatea membrilor estici ai UE şi-au păstrat ori şi-au crescut suprafeţele cultivate cu grâu în ultimele două decenii şi jumătate. Salturi spectaculoase s-au văzut în ţările baltice, unde Letonia şi-a dublat suprafaţa, iar Estonia şi-a majorat-o de cinci ori. În 1987, România cultiva grâu pe 2,4 milioane hectare, acum doar pe 2,1. De aici se observă că o parte din suprafaţa agricolă a României rămâne neînsămânţată. Şi “pârloaga” ar fi fost şi mai mare, noroc cu rapiţa pentru biocombustibili, care de la 88.000 de hectare în 2005, a ajuns la 450.000. Dar norocul e relativ. În anii ’80, se cultivau pe mii de hectare plante textile (in şi cânepă), tutun sau sfeclă de zahăr...

De la ţărani, la fermieri
La noi, hectarul de teren agricol se vinde cu 2.000 de euro, iar la celebrii fermieri olandezi costă de 20 de ori mai mult. Însă, în ciuda faptului că pământul e mai scump, produsele agroalimentare costă la fel. Oare de ce? Pentru că România nu are pieţe. Motiv pentru care, în loc să fie stimulată oferta, se administrează sărăcia. Mediul economic nu-i determină pe oameni să cultive pământul. Ba chiar îi constrânge să renunţe la el, fiindcă ţăranii observă că pierd mai mult dacă muncesc pământul decât dacă-l lasă nelucrat. De aici se vede că pământul, ca să fie muncit, trebuie dat unor investitori. Fiindcă dacă se poate vorbi de un fond locativ îmbătrânit, de tehnologie învechită, care stă la baza problemelor de competitivitate, de o fiscalitate nestimulativă pentru afaceri şi de un management slab, există totuşi un activ de o calitate cu nimic inferioară celui din Occident: pământul. De aceea, cei care achiziţionează teren agricol şi-l revând celor din afară fac un business excelent, deoarece există atât de mult spaţiu pentru a se îmbunătăţi randamentele, încât străinii n-au cum să le refuze oferta. Dar o afacere la fel de profitabilă realizează şi cei ce cumpără suprafeţe “optime” de teren şi au destul capital să facă exact ceea ce ar face străinii. E loc suficient să se ducă cu preţul alimentelor în jos, având în vedere cât de puţin i-a costat activul. Iată de ce-i “bătaie” pe business-ul din agricultură care e atât de puţin intensivă încât face sigure investiţiile. Şi, implicit, aşa se explică interesul înaltelor “feţe” din stat pentru o afacere în care, practic, nu se poate da greş.