Astăzi e ziua ta, Ivan Patzaichin

A slujit România cum a ştiut mai bine. Spune că nimic nu contează în viaţă ca faptul de a te însoţi de oameni de nădejde, alături de care să poţi face lucruri remarcabile, în folosul semenilor. Cel mai cunoscut canoist român, multiplu campion olimpic şi mondial, Ivan Patzaichin împlineşte astăzi 65 de ani. La mulţi ani!

“Fericirea are gustul viselor îndrăzneţe care, într-o zi, devin realitate”
Destinul l-a ajutat să facă lucrurile la superlativ
“Mă uit în calendar, mă uit în buletin, mă uit în suflet şi ceva nu se potriveşte. Tocmai am încheiat cel de-al 64-lea an de viaţă, dar sufletul refuză să recunoască această vârstă. Nu cred că există un timp anume la care să-ţi poţi permite orice, atâta vreme cât îţi armonizezi cu decenţă şi realism aspiraţiile cu potenţialul fizic, intelectual şi financiar. Astăzi, la cei 65 de ani pe care-i împlinesc, pot spune că-mi pot permite să fac orice, atât timp cât nu frizez ridicolul, nu încalc convenţiile sociale şi nu fac excese. Cred că, mai degrabă există o vârstă a riscului şi una a înţelepciunii şi a moderaţiei. Pe aceasta din urmă o resimt mai pregnant, deşi, în anumite situaţii, nici riscul nu-mi este străin.

Am făcut de toate, poate cât alţii în două vieţi. Destinul a fost îngăduitor cu mine şi m-a ajutat să fac lucrurile la superlativ. Salba de medalii şi distincţii obţinute în cei 42 de ani de activitate sportivă de performanţă este o dovadă de netăgăduit. Din fericire, atât timpul cât şi destinul sunt, în continuare, îngăduitori cu mine, oferindu-mi ocazia de a experimenta domenii noi la care nici cu gândul n-am gândit. Proiectele pe care le-am demarat în ultimii 5 ani, de când am abordat antreprenoriatul social, sunt spectaculoase, benefice pentru comunităţile cărora li se adresează şi României însăşi, dar nu depind numai de mine şi de echipa de profesionişti de marcă din jurul meu. Cu încredere şi speranţă, nu-mi rămâne decât să-i cer timpului timp.

După o viaţă atât de tumultoasă, este firesc să acumulez o sumă de datorii faţă de mine însumi. De pildă, sunt dator la capitolul odihnă şi relaxare, însă faptul că am avut şansa ca în viaţă să fac ceea ce-mi place a compensat într-o mare măsură această datorie. De asemenea, din motive lesne de înţeles, am fost privat de bucuria de a fi un tată perfect, prezent şi total implicat în viaţa fiicei mele. Cu această datorie nu mă pot împăca, pentru că rămâne insolvabilă.

În ciuda acestor datorii faţă de mine însumi şi faţă de cei dragi, nu pot să nu fiu recunoscător lui Dumnezeu că sunt un om norocos şi fericit. Fericirea are gust de miez de pepene roşu dulce şi zemos, din care muşti cu nesaţ să-ţi ostoieşti setea, într-o zi toridă de vară... Sau, gust de tort-surpriză, făcut în casă, pentru aniversările copiilor... Sau, gustul dulceag-amărui al unui pahar de vin roşu, băut în compania celor dragi, la ceas aniversar...

La cei 65 de ani, categoric sunt mai puţin decât mi-aş fi dorit, în sensul că toate medaliile olimpice şi mondiale de argint şi bronz ar fi putut fi de aur, cu un pic de noroc şi mai multă muncă şi determinare. În alte sensuri, sunt mult mai mult decât mi-aş fi imaginat. Puştiul firav şi timid, având doar perspectiva de a ajunge pescar fruntaş, în Mila 23, a ajuns unul dintre campionii de referinţă ai României... Bătrânelul care ar fi trebuit să-şi plimbe nepoţii prin parcul Cişmigiu, pentru că tot nu are nepoţi, s-a apucat să lanseze proiecte temerare pentru localnicii din mijlocul cărora a plecat la 16 ani. Şi-atunci, cum să nu spui că fericirea are gustul viselor îndrăzneţe care, într-o zi, devin realitate? Sau gustul succesului?”