x close

George Litarczek: Respectul omului faţă de om, în România, nu mai există

0
Autor: Andreea Tudorica 27 Feb 2011 - 11:53
George Litarczek: Respectul omului faţă de om, în România, nu mai există
Vezi galeria foto


153856-luni.jpgGeorge Litarczek, cunoscut ca "părintele anesteziei din România”, a format generaţii de anestezişti-reanimatori care s-au răspândit în întreaga lume. La cei 85 de ani ai săi, trăieşte la etajul 9 al unui bloc turn din cartierul Balta Albă. L-am găsit butonând la calculator pe reteaua netlog.com. Nu a vrut să-şi facă pagină pe facebook sau twitter pentru că "cine vrea să mă găsească şi să dialogheze cu mine, mă găseşte şi pe netlog”.

Citiţi toate articolele din campania Jurnalului Naţional - Români care mai au ceva de spus

Jurnalul Naţional: V-aţi născut la Boston. Cum a ajuns familia dvs. acolo?
George Litarczek: Foarte simplu. În anul 1924, tata a primit o bursă Rockfeller. Era conferenţiar la clinica din Spitalul Filantropia, unde şef era Mitică Ionescu, fratele chirurgului mult mai cunoscut, Toma Ionescu. Mitică Ionescu i-a trimis pe toţi şefii de clinică prin străinătate. Şi pe tatăl meu l-a trimis în America, să studieze boli de nutriţie, pentru că atunci nu exista specialitatea aceasta în România. Americanii l-au primit împreună cu soţia, ba chiar i-au dat o bursă mai mare pentru că era cu nevasta, şi acolo am apărut eu.

Mama dvs era tot medic?
Da, era atunci asistentă la catedra de histologie de la Facultatea de Medicină.

Şi, deci, aţi fost adus pe lume la Boston la 22 decembrie 1925. Cât timp aţi mai rămas în America?
N-am mai stat mult, pentru că în ianuarie sau februarie am plecat în Anglia, pentru că bursa a continuat, la Cambridge. Şi de fapt acolo am făcut prima copilărie şi am şi învăţat prima limbă, engleza.

Dar familia dvs, sau mai bine zis tatăl dvs. nu a primit niciodată vreo ofertă de a rămâne în SUA sau Anglia?
I s-a făcut o ofertă în Anglia la Cambridge, dar România, înainte de război, era ţară în care se venea, nu din care se pleca, aşa cum se întămplă acum. Şi nu era nici un motiv să pleci din ţară. Dacă aveai o meserie bună, trăiai liniştit.

Mă gândeam că poate, pentru că medicina era mai avansată, în Occident ar fi fost o ocazie bună  să rămână...
Ei, vedeţi, nici medicina din România nu era la diferenţă mare de ce era în Apus. Aici e figura. De altfel, prietenul şi colegul meu profesorul Setlacek, cu care am lucrat o viaţă întreagă a şi scris o carte :”Medicină românească, medicină europeană”. Şi a fost medicină europeană până au venit fraţii comunişti peste noi, şi s-a terminat totul. De fapt nu s-a terminat totul, s-a schimbat total profilul întreg al naţiei noastre. De altfel românul de astăzi, nu are nici o legătură cu românul de acu' 60 de ani. Vorbesc de omul de rând.

Care e diferenţa cea mai mare?
Diferenţa cea mai mare sunt punctele lor de reper. Astăzi, românul....Dacă îl întrebi de proprietate, în capul lui e haos. Dacă îl întrebi de libertate, prin asta înţelege că face exact ce vrea. Nu înţelege că faci ce vrei până te întâlneşti cu ce vrea vecinul. Libertatea ta se opreşte atunci când dai de cea a vecinului, şi acolo trebuie să rămână. Vecinul are drept la respect, deci tu trebuie să-l respecţi. Ori respectul omului faţă de om, în societatea românească de astăzi, să-mi fie iertat, dar nu există.

Revenind la familia dvs, de unde se trage ea?
Din Austria. Străbunicul meu, Litarczek a venit din Austria în 1842. Era bijutier şi a fost chemat de un alt bijutier care venise în 1938. Avea prăvălia vizavi de clădirea fostului Teatru Naţional, unde este Novotel acum. Resch îi zicea şi era furnizorul Curţii regale. Străbunicul meu era pilitor, lucrător în aur, făcea bijuterii. Unul din fiii lui, Carol, bunicul meu, a făcut inginerie la Zurich şi apoi a  revenit în România, la Craiova unde a fost inginer-şef al judeţului Dolj şi apoi al oraşului Craiova. El a construit ca inginer al societăţii germane AEG prima uzină electrică la Craiova. Apoi a plecat la Iaşi unde a contribuit la construcţia Teatrului Naţional şi a tramvaiului. Tatăl meu a fost profesor agregat  de medicină internă la clinica medicală a spitalului Colentina şi a lucrat împreună cu mama mea sub conducerea prof. dr. N.Gh.Lupu.

Din Anglia aţi revenit în România, unde aţi început şcoala...
Am revenit în România în anul 1927, ştiind bine englezeşte. După aia am avut dădacă nemţoaică, şi am învăţat nemţeşte.

Şi româneşte când aţi învăţat?
Româneşte am învăţat târziu. Pentru că după aia am fost la şcoală care era tot nemţească, între anii '32-'36. Şi practic părinţii mei s-au alarmat că nu ştiam româneşte, unde am învăţat 8 ani de zile. Când erma în clasa I, aveam la română nişte note....Mititele, mititele. Dar, în scurt timp m-am pus la punct şi cu româna, şi iată că n-aveam 7-8 ani şi ştiam deja să vorbesc 3 limbi. În primele clase de liceu, am mai învăţat şi franţuzeşte şi italiană. Şi aşa că am ajuns în cursul superior ştiind să vorbesc 5 limbi. Şi acum vorbesc 5 limbi.

Şi aţi ajuns, la un moment dat, ucenic la un atelier auto....
Aaa, asta este altceva...În vacanţă, tatăl meu, a zis că nu este bine ca fiu-său să bată mingea şi trebuie să afle ce înseamnă să facă treabă. Şi când eram în cursul inferior de liceu...El cunoştea un mecanic neamţ pe undeva prin Bucureşti. Şi m-a dus acolo să fac ucenicie. Între anii '36-'40.

Şi cum aţi ajuns dintr-un ucenic la un atelier auto, părintele anesteziei româneşti?
Între anii '40-'44, tatăl meu mă ducea la laboratoare în spital. Mergeam cu el în laboratoarele din clinică şi am învăţat foarte multe.

Şi apoi aţi dat la Facultate...
Da. În '44 am dat la Facultatea de Medicină unde am intrat primul şi am terminat-o în 1950. Din 1947 am fost extern şi practic Facultatea am terminat-o în extern.

Înţeleg că a fost mare bucurie în sufletul dvs , şi pentru părinţii dvs când aţi aflat că aţi intrat primul.
Şi da şi nu pentru că într-un fel mă aşteptam. Pentru că dacă învăţasem şi stătusem în clinică împreună cu tata în laboratoare, nu mi-a fost atât de greu.

Aţi ocupat locul 18 din 200 de candidaţi la concursul de externat. Nu v-a supărat acest loc, după ce intraserăţi primul la facultate?
Nuuuu, locul 18 era un loc bun. Era o singură chestie, în funcţie de loc alegeai posturile de extern.

Deci, aţi terminat facultatea în 1950. Anul următor urmaţi primul curs de perfecţionare din ţară, în anestezie-reanimare, organizat de profesorul Burghele...
Da, dar eram încă din noiembrie la Secţia chirurgie de la Spitalul Colţea la profesorul Hortolomei. Profesor care îmi pusese în braţe aparatul de anestezie pe care îl adusese în vară din America pe banii lui. Dar nimeni nu ştia să umble cu el.

Nici profesorul Hortolomei nu ştia?
Nu. Nimeni nu ştia. El doar l-a cumpărat. Era un set de lucru cu care să poată lucra.De ce tocmai din America? Păi, nu exista specializarea asta în toată Europa. Numai în Suedia şi Anglia. Şi în America, bineînţeles.

Păi şi cine făcea anestezie?
Păi, erau doctori care mai făceau, mai erau şi asistente care făceau. De obicei pe doctorii tineri îi puneau să facă anestezie, pentru că treaba asta era privită ca o chestie intermediară, sau cam aşa ceva. Multă lumea făcea anestezie. Dar se şi murea mult de la anestezie pe vremea aceea.Se greşea mult.

Dar nici nu se ştia de ce se întâmplau aceste accidente...
Păi nu se ştia, dar după aia s-a descoperit de ce. Adică pot fi o mie de cauze. Pentru că nu este o treabă uşoară.

Cât de gravă poate să fie greşeala unui anestezist?
Foarte gravă. Poate să te omoare, chiar şi fără să lase vreo urmă.

Cum aşa?
Păi asta e meseria în care poţi să omori un om, fără să laşi urme. Nici când se face necropsia, nu poate să-ţi spună de ce a murit. Dacă îi administrezi prea mult drog şi se face examen toxicologic atunci se vede clar motivul pentru care a survenit decesul. Dar sunt droguri care-şi fac efectul şi se distrug foarte repede. Pe alea nu le mai găseşti în corpul uman.

Revenind...Urmaţi acest prim curs de perfecţionare...
Da, era un curs înfiinţat de profesorul Burghele...Curs la care am fost şi elev şi profesor.. Pentru că el s-a ţinut în primele luni ale anului 1951, iar eu în primele luni deja făcusem prima intubaţie traheală şi începusem să lucrez cu aparatul acela pe care îl adusese profesorul Hortolomei.

Bun...Deci, specilizarea asta de anestezie nu exista, dar chirurgii mari simţeau că este nevoie de ea. Ştiau că în America, Anglia şi Suedia lucrurile stăteau cu totul altfel, pentru că acolo specialitatea era recunoscută. Şi atunci profesorul Hortolomei a adus aparatul şi m-a pus să-l descurc...

Şi l-aţi descurcat?
L-am descurcat, dar ştii ce greu l-am descurcat... şi profesorul Burghelea a făcut cursul. Cu aparatul a fost greu. Pentru că atunci când ai o problemă nouă în faţă, cauţi să citeşti despre această problemă. Ori noi ne găseam după anul 1950, după război, sub ocupaţie rusească şi nu se găsea o carte din ţara de origine, acolo unde se fabrica. Absolut nimic. Ulterior, prin profesorul Burghelea am reuşit să fac  rost de nişte cărţi. Până atunci, am găsit la librărie nişte cărţi în limba rusă. Norocul era că ştiam literele chirilice, pentru că până în 1854 s-a scris cu litere chirilice. Şi...m-am trezit cu două cărţi ruseşti şi...citeşte-le. Cu dicţionarul ...încet-încet...am învăţat şi limba rusă atât cât să te descurci într-o carte tehnică, pentru că e mai uşor de cât între-o carte literară. După ce ai prins cuvintele  de legătură, elementele tehnice sunt cam la fel, adică sunt neologisme peste tot.

Şi aşa aţi învăţat şi a şasea limbă...
E, nu chiar. Nu pot să zic că am învăţat-o. Am reuşit să desţelenesc două cărţi. După aceea am pus mâna pe alte cărţi, prin profesorul Hortolomei ne-am făcut abonamente la reviste de specialitate. Iar în 1956 am scris prima carte de anestezie.

Dar cum de v-aţi hotărât, cum de aţi ales anestezia?
Nu m-am hotărât, n-am ales. Treaba era că cineva trebuia să o facă. Şi dacă mie mi-au pus în braţe aparatul şi m-au pus să-l descurc. Eu vroiam să fac chirurgie. Şi am făcut chirurgie. Făceam  şi chirurgie şi din când în când profesorul îmi dădea să fac şi anestezie, din asta...modernă.

Cred că v-a folosit foarte mult faptul că aţi făcut şi chirurgie...
În viaţă, da.  Adică sunt destule situaţii în care e nevoie de mici intervenţii care trebuie făcute şi în terapia intensivă şi în anestezie. Când am început cu hemodializa, şunturile şi montarea lor şi altele, toate erau chirurgie. Aşa că fiind obişnuit cu chirurgia...

Şi aţi devenit părintele anesteziei din România...
Aşa mi-au spus acum, că sunt părintele...Că atunci nu ştiau, nu-mi spuneau aşa. În general când eşti tată, eşti tată de la copilul mic. Eu aveam un copil mic, dar nimeni nu-mi zicea că sunt părinte. Copilu' mic era deja născut, şi a început să se dezvolte de la mine, pentru că am început să merg prin diverse alte spitale , alţi medici au început să înveţe şi aşa s-a închegat o specialitate care nu era recunoscută. Îi puseseră ei totuşi un titlu, îi zicea medic reanimator. Dar încadrarea mea era de chirurg în clinica chirurgicală. Şi mai şi operam. Cu cât trecea vremea, cu atât operam mai puţin şi dădeam anestezie mai mult. Apoi a mai venit un coleg care a fost numai anestezist. Au mai venit apoi încă două aparate de anestezie şi aşa mai departe.

La Colţea...
Da, la Colţea. La parter.

Câţi studenţi au trecut prin mâna dvs.?
Cam 1000. Dar nu studenţi, ci medici care au făcut cursuri de perfecţionare şi specilizare. O mie de viitori specialişti în anestezie. Crescuţi de mine. Am fost ca profesorul de liceu,  numa' că el învaţă o materie, iar eu învăţ o specialitate. Această specialitate a fost recunoscută în 1957, după ce a venit Voinea Marinescu ministru al Sănătăţii. El a pus ordine în medicina românească şi a făcut-o foarte bine. A fost un ministru de mâna întâi. Cred că de atunci nu am mai avut un ministru cumsecade al Sănătăţii. A reorganizat sistemul, a stabilit perioade pentru specializări, a construit spitale.

Probabil că actualul sistem medical ar avea nevoie de o astfel de mână organizatorică...
Voinea Marinescu avea două calităţi. În primul rând el era un cap organizatoric foarte bun. În medicina propriu-zisă era mai slăbuţ. Dar avea foarte mult bun simţ.

Dar credeţi că un bun ministru trebuie să fie şi un medic bun?
Nu trebuie să fie. Tocmai asta spun. Că trebuie să fie un bun manager şi un bun organizator. Şi trebuie să aibă sfătuitori buni. E ca preşedintele Americii. Ia sfătuitori de care ascultă.

Care ar fi după dvs. calităţile unui bun anestezist?
Greu de definit. În primul rând trebuie să ştie carte. Adică să nu facă meseria cântând după ureche.

Trebuie să şi citească mult.
În medicină în general, citeşti  toată viaţa şi tot prost mori. Un doctor care nu citeşte măcar o oră pe zi e greu să se ţină la curent cu ce se întâmplă pe lumea asta. Mai ales acum când lucrurile progresează destul de vertiginos în toate domeniile medicale. Şi ca să vezi ce alte noutăţi din alte domenii interesează domeniul tău, trebuie să-ţi faci o cultură destul de largă.

Astăzi, medicii mai citesc?
Unii, da. Unii citesc de rup. Ca să ai o calificare, trebuie să citeşti, trebuie să ştii. De exemplu ca să fii angajat în Anglia ca anestezist, nu este o treabă uşoară. "Examination board”-urile lor sunt cutremurătoare, te trece prin ciur şi prin sită. Trebuie să vadă că ştii meserie şi că ai citit. În plus acolo există şi un examen oral, care este cu totul altceva. Acolo profesorul cârmeşte întrebările după cum te vede că reacţionezi.

Spuneaţi la un moment dat că aţi mers toată viaţa numai pe zebră şi culoarea verde a semoforului. A fost un soi de disciplină pe care v-aţi impus-o. Dar n-aţi apăsat niciodată pedala de acceleraţie, n-aţi mers niciodată cu viteză pe banda de depăşire?
În general, nu. Mi-a plăcut întotdeauna să-mi găsesc un loc, şi în viaţă şi pe şosea şi cu calm am mers mai departe. Chestia asta cu banda de depăşire sau tăiatul curbelor este ruletă rusească.

Pentru că tot a venit vorba de calm, aţi fost poreclit "kaltes hertz”, "inimă rece”...
Ei da, aşa m-a poreclit colega mea Dora Petrilă. Pentru că eu, atunci când situaţiile erau mai tensionate, acute, în sala de operaţii nu mă pierdeam cu firea. Şi exact atunci nu mă pierdeam. Făceam metodic, încet, calm exact aşa cum trebuia ca să mă adeptez situaţiei şi să fac ce trebuia ca să rezolv problema.

Au fost multe situaţii de limită?
Au fost multe, da. Iar calmul meu, zic eu, că m-a ajutat. Pentru că dacă reacţionezi emoţional, în astfel de situaţii rişti să greşeşti foarte mult. Şi mai e nevoie de autodisciplină. Şi în meserie ca şi pe stradă. Adică fiecare lucru se face într-un anumit fel. Nu începi să improvizezi de fiecare dată.

Eraţi de multe ori, în sala de operaţii, alături, chirurg şi anestezist. Cum vă înţelegeaţi? Cum era privit noul anestezist de chirurg?
Era un conflict permanent între chirurgi şi anestezişti, şi asta nu numai la noi în ţară. Obiceiul ăsta vine din feudalism. Chirurgul era pe post de senior. Mai ales după ce chirurgia s-a dezvoltat mai ales datorită anesteziei în secolul al XIX-lea, pentru că anestezie se face din 1846. Făceau o mulţime de chestii, imporvizau, erau artişti. Şi aveau aşa o aură de zei. Şi s-au obişnuit cu ea. După aceea, după ce au început să facă operaţi mari, li se zicea "le chirurgiene-dieu”. El era "şeful”, el era "Dumnezeu”. Ei, şefilor le place să fie şefi şi să nu împartă nimic cu alţii, cu nişte "microbi” din jurul lor, cu care de altfel, eventual, fără ei nu şi-ar fi putut face treabă. Că de aceea ziceam de feudalism, pentru că nici seniorul, nobilul nu putea să-şi facă treaba cu pământuri, dacă ţăranii îi plecau şi de aceea era şerbul legat de pământ. Aşa trebuiau să fie şi colaboratorii, oamenii de laborator, anesteziştii, asistentele medicale, toţi trebuiau să fie pe post de şerbi. Or în medicina modernă care s-a diversificat şi complexificat nu se poate aşa. Nu există un senior şi bolnavul e al lui. Nu, bolnavul e al medicinei. Dacă trebuie să se lucreze în echipă, se lucrează în echipă. Iar în echipă nu trebuie să existe un şef. Există un coordonator. Asta nu acceptau chirurgii. Cum să-i spui tu, că un bolnav nu se poate opera? Mi-l pui pe masă, zicea, ce-mi zici tu mie că nu se poate opera?! Ba se poate.

Dar anestezistul, e adevărat că mai târziu, trebuia să supravegheze bolnavul şi după operaţie...
Dom’le, anestezistul este cam pe post de internist, într-o clinică chirurgicală. Pentru că de fapt specialitatea de bază a unui internist ca şi a unui intensivist ca şi a unui medic de urgenţă, este terapia intensivă.

Dar medicina modernă nu a mai tolerat acest conflict între chirurgi şi anestezişti...
Păi s-a stins singur, pentru că nu au mai putut să acopere domeniul. Fiecare trebuie să-şi facă treaba pe domeniul lui, pe care-l cunoaşte, care este destul de complex şi trebuie să te ţii la curent cu ce ai de făcut...

Şi să ştie cât mai multe din cât mai puţine...
Să ştie cât mai multe din cât mai puţine, dar un intensivist de exemplu, faţă de un ORL-ist, nu trebuie să piardă bolnavul din vedere şi trebuie să examineze întreg bolnavul. Pentru că între boli există corelaţii.

I-aţi avut pe masa de operaţie, pentru anestezie, şi pe Gheorghiu Dej şi pe Elena Ceauşescu...
Da, i-am avut , ca şi pe mulţi alţii din CPEx

Vi se dădeau indicaţii înainte de internare? Care era protocolul?
Mie nu mi-a dat nimeni niciodată vreo indicaţie. Iar un protocol a existat la primele cazuri. După aia după ce s-au obişnuit cu mine nu a mai existat nici un protocol. Trebuia să semnez un plan de acţiune şi să spun...

Scris?
Da, sigur. Scriam câte o după-masă întreagă. Trebuia să povestesc toţi paşii care trebuie făcuţi şi toate eventualităţile, şi ce fac în fiecare dintre eventualităţi. Chiar şi eventualitatea decesului. Păi aşa am ajuns mare. Că la Gheorghiu Dej, era profesorul Făgărăşanu  şi eu să-i fac anestezie rahidiană. Eu înainte l-am examinat, apoi i-am făcut un anestezic local în ochi dintr-o combinaţie de două subtanţe anestezice şi la un ochi s-a umflat. Şi i-am spus profesorului că n-o să-i prindă anestezia şi că să nu-i facă rahidiană. El era ditamai profesorul, eu un puştiulică. "E, ce ştii tu?” , mi-a zis. Nu ştiu, da’ scrisesem. Vine ziua operaţiei, îl pune pe masa de operaţie, îi face rahidiană, n-a prins bineînţeles. După tei sferturi de oră a trebuit să-i facă anestezie generală. Ceea ce prevăzusem în înscrisul meu. Atunci a fost prima dată când am ieşit mare.

L-aţi contrazis pe profesor....
Da, dar am avut dreptate. Nu e bine să te dai mare atunci când nu ştii. Nici când ştii nu-i bine să te dai mare. Mai ales în medicină, pentru că aici nu totul iese după schemă. În orice există factorul imprevizibilului. Dacă te uiţi în teoria haosului, ai văzut: bate un fluture din aripi în Australia şi se face furtună în Anglia.

Dar nu vă era frică la aceste operaţii, cu tot CPEx-ul pe masă,tocmai din cauza acestui factor de imprevizibil..
"kaltes hertz”...Întoarce-te la "kaltes hertz”. Eu ştiam că ceea ce ştiu eu, ştiu serios.

Da’, dar nu toată lumea o avea pe masă pe Elena Ceauşescu pentru operaţie
Păi cu ea m-am şi certat. M-a întrebat ce-i fac, i-am spus ce-i fac şi ea a zis că nu vrea aşa, că vrea altminteri. I-am spus atunci că eu fac ce ştiu eu, dvs mă puneţi să fac ceea ce nu ştiu. "Ieşi afară”, a urlat la mine. Am răsuflat uşurat că am scăpat. Da’ de unde. A trimis după mine  şi mi-a zis "facem cum zici dumneata, doctore”.

Da’ cum de s-a răzgândit?
O fi stat de vorbă cu cineva pe acolo şi s-a răzgândit.


Probabil că cineva i-a zis că sunteţi un medic anestezist foarte bun.
Eu i-am spus foarte clar că nu fac ce nu ştiu, şi că nu o să mă apuc să fac la ea ceea ce eu nu ştiu să fac. Cedarea la presiune psihologică este cea mai mare greşeală. Dau aici exemplu accidentul cu avionul polonez de la Smolensk.

Dar înainte de operaţiile lor, cum decurgeau pregătirile?
În 1963 cănd am fost numit la Elias era un protocol, erau consultaţi de un "sobor” de medici, nu de preoţi, ci de doctori. Care erau ai spitalului, combinaţi cu specialişti de profil din afara spitalului. Eu nu am mai dat cu subsemnatul pentru că au văzut că treaba merge şi am stat acolo până în 1989. Din ’63 până în ’89 nu a fost niciodată cazul să mi se reproşeze ceva. E mare lucru, pentru că cine nu avea "kaltes hertz”, cu greu putea să facă faţă...Trăiai într-o atmosferă de suspiciune permanentă, nu ştiai cine, când , unde. Şi atunci , eu aveam o educaţie...Tot ce se întâmpla în Elias, uitam când ieşeam pe poarta spitalului. Mă întrebau prietenii, unde am fost...Le răspundeam nu ştiu unde am fost.

Aţi avut probabil şi eşecuri în viaţă..
Cine n-are...Trebuie să recunoşti eşecul, să-l accepţi şi să înveţi din el.

Aţi învăţat din eşecuri?
Bineînţeles că am învăţat.

Aţi simţit vreodată că viaţa a fost nedreaptă cu dvs?
Eu, dacă acum la 85 de ani îmi fac un bilanţ...Când m-am căsătorit, nevastă-mea a venit la mine în casă cu un geamantănaş. Aia era zestrea ei. Şi eu a trebuit să-mi fac un costum de haine că nu aveam pentru nuntă. Stăteam într-o cameră de mansardă în casa părintească în care erau înghesuiţi o mulţime de chiriaşi băgaţi cu forţa şi aşa mai departe. Dar să ştii că nu am suferit deloc. Am avut şi motocicletă, un IJ în ’54 şi am început să umblu cu ea peste tot.

A fost o pasiune motocicleta?
Era singura posibilitate să te poţi mişca. Nu visai să-ţi iei maşină, că nu se importau maşini la începutul anilor ’50. Toată ţara am bătut cu IJ-ul. Apoi în ’57 am schimbat cu un MZ, apoi în ’62 cu Simpson, şi pe Simpson, în ’64 l-am schimbat cu un Trabant. Pe urmă chiar Gheorghiu Dej m-a trimis în străinătate. La a treia operaţie mergeam la vizită cu tot "soborul”. Şi el m-a chemat în faţă şi m-a întrebat "Tu de unde ştii tot ce ştii în meseria asta?”. I-am zis "Am învăţat-o singur aici.”. "Aaa, păi nu se poate, ia vezi, nu vrei să pleci pe undeva prin străinătate?” A doua zi Voinea Marinescu m-a chemat şi i-am zis, că aş sta o lună prin Anglia, o lună în Olanda şi una în RFG. Şi n-a trecut o lună de zile, şi am plecat. Exact unde am vrut.

Care a fost cel mai greu moment prin care aţi trecut?
Acum 6 ani când m-am operat la intestine, de un cancer de colon, care era mic şi incipient. Am trecut printr-un episod mai negru. Am făcut o hemoragie secundară, cu complicaţii dar am reuşit să depăşesc momentul. N-am avut momente de disperare. Pentru evoluţia mea medicală aveam explicaţii. Ba mai mult, a trebuit să le dau peste mână doctorilor care mă tratau să le spun că nu aşa, ci altfel trebuie. Şi am avut şi dreptate, culmea. Nu pot să spun că mi-a fost în vreun moment frică. Singura chestie la care mă gândeam, atunci când era gata-gata să dau în primire, "uite cum se termină totul ...aşa..” L-am sunat pe profesorul Dan Tulbure, şi i-am zis: "Dane, sunt 3 litri de sânge în pungile din jurul meu...” Şi mi s-a tăiat filmul atunci. A venit Dan, m-a băgat în operaţie, şi m-am trezit a doua zi dimineaţa bine-mersi. Dar n-am avut o frică paralizantă. Că moartea-n sine......

....nu vă sperie?
N-are ce să te sperie că am trecut pe lângă ea şi am văzut cum e. Rău nu e, să ştii. Nu e nici o senzaţie neplăcută. Simţi cum ţi-e somn şi cum te duci. Nu e nici un fel de aventură mai formidabilă aşa. În legătură cu acest episod, vreau să-mi exprim şi aici recunoştinţa pentru colegii care m-au îngrijit şi graţie cărora mai stau de vorbă cu dumneavoastră acum.

Una din pasiunile dvs este ştiinţa care se leagă cu divinitatea...
Da, eu sunt un fel de pasăre mai curioasă aşa. Eu zic că sunt două domenii: este domeniul material al Universului care este un domeniu cu care operează ştiinţa şi există transcendentul. Relaţiile dintre aceste două domenii se fac la noi în creier. E ca o interfaţă, ca la computer. Dacă iei Creatorul...Cine este Creatorul? Îi zice Dumnezeu..Dar în termeni materiali, este indescriptibil. Este atemporal, amaterial.

Şi atunci...omul simplu...ce să creadă din "după chipul şi asemănarea Lui”?
Ce să creadă? Dumnezeu seamănă cu ce suntem noi. Cum? Pur si simplu ca inteligenţă. Atributul lui Dumnezeu aplicat omului este inteligenţa, adică această capacitate de a face din nimic ceva. Pentru că tot ce facem noi a existat întâi ca idee şi model în capul unor oameni. Aia nu e material. S-a transformat în ceva material. Dumnezeu este ideea. "La început a fost cuvântul”. Ce este cuvântul? O noţiune , o informaţie. Poţi să traduci "la început a fost informaţia”, sau "la început a fost inteligenţa”care a creat gândul că trebuie să existe Universul.

V-aţi ghidat în viaţă după aceste idei?
Nu, pe astea le-am elaborat eu, citind în stânga şi-n dreapta, cu materialiştii care se ceartă cu creaţioniştii. Acum vorbim, despre asta, apoi despre altceva.

Şi la urma urmei totul e la timpul trecut...Că ce vorbim acum, în secunda următoare e la trecut...
În transcendent nu există nici trecut, nici prezent, nici viitor..Aici e toată figura. Tu nu poţi concepe chestia asta care eşti o figură temporală, într-un Univers care s-a născut la Big Bang şi nu se ştie când o să moară.. Ca pământean şi ca om de ştiinţă trebuie să gândeşti în limitele ştiinţei maximal exploatate. Dacă îţi pui întrebarea cum s-a născut Universul, trebuie să dezlegi fenomenul care s-a întâmplat între momentul când lui Dumnezeu i-a venit ideea să facă Universul şi în Univers să creeze o planetă Pământ . Şi cum a făcut treaba asta? A transformat ideea în energie. Adică, aşa cum spune şi Gerald Schroeder care a scris nişte cărţi colosale şi eu spun : I=E=mc la pătrat. Adică inteligenţa s- a transformat în energie care s-a transformat în materie. Iar viaţa este un lucru atât de complicat, încât nu poţi să o creezi din întâmplare. Ia o celulă, care trebuie să aibă un bagaj genetic. Orice are metabolism şi se înmulţeşte înseamnă viaţă. Viruşii de exemplu nu sunt viaţă. Sunt nişte paraziţi ai vieţii. Întâmplarea nu poate să creeze ordine.

V-aţi simţit vreodată neputiincios? Adică ştiaţi să faceţi ceva, dar nu aveaţi cu ce?
Bineînţeles. Mai ales când au fost difrenţe de dotare dintre noi şi alte ţări. Începând cu anii ’74-’75. La Elias ne-am ţinut bine cu dotarea până prin ’80. După care nu au mai fost bani nici la Elias.

Cum vedeţi situaţia medicinei de astăzi? Vedeţi, pleacă medicii...
Faptul că pleacă medicii nu e neapărat o deficienţă a medicinei. Ei pleacă dintr-o deficienţă a societăţii care nu le oferă ce au nevoie nici suficiente condiţii pentru a-şi exercita meseria cum trebuie şi nici condiţii materiale pentru a trăi decent şi a se putea instrui şi ţine la curent cu dezvoltarea specialităţii şi apare astfel posibilitatea să te duci într-un loc unde să-ţi fie mai bine. Şi material şi condiţiile de lucru şi dotarea altor spitale, în străinătate. Banul este mijlocul de a-ţi crea comoditate, dar nu fericire. Eu nu am alergat după bani. Sigur că mi-a fost mai bine atunci când am avut mai mult.

Dar totuşi cum aţi caracteriza ce se întâmplă acum la noi, în medicină?
Doctorii ăştia de acum au un mare avantaj. Eu a trebuit să fac totul din capul meu timp de 15 ani de zile. Şi din reviste după aia când am avut informaţii.  Trebuia să citesc şi să aplic, să citesc şi să aplic. Şi restul să-mi imaginez. Cei de azi nu au nevoie de această muncă pentru că se învaţă repede o tehnică, îşi cumpără aparatura respectivă şi pot  aplica metoda. Într-un spital de stat sau într-o unitate particulară. Adică efortul lui de a ajunge la un anumit nivel în meserie e mult mai mic acum, decât era atunci. Dacă te referi la medicina de stat românească, ea este falită financiar aşa cum este tot statul. Că toată ţara este falită. Pentru că statul ăsta pe care ni l-a lăsat Ceauşescu ne-a fost nouă vândut drept o industrie falită. Ceea ce nu era adevărat. Ea ne-a fost prezentată aşa pentru ca să se justifice ceea ce s-a făcut cu ea. Şi ce s-a făcut cu ea? O parte s-a privatizat. Pe şpagă. Vândut la preţ mic, cu şpagă mare. Eu am vrut să-mi deschid firmă de aparatură medicală, în 1991 şi am făcut un contract cu o societate de stat. Am început să aducem aparatură de la trei fabrici cu care colaboram foarte bine, dar repede am închis apoi firma.

De ce?
Pentru că la primele comenzi îi dădeai ăluia 2-3% rabat comercial. Fabrica îmi dădea mie 30% rabat comercial. Dacă îi cedam până în 5% la sută nu era nicio problemă. Dar n-au trecut câteva luni de zile şi de la 5% s-a dus la 15%, apoi la 20%, şi peste doi ani de zile au început să ceară mai mult decât căpătam eu rabat comercial de la fabrică. Şpagă. Dar era pe faţă, adică ziceau "păi mie ce-mi iese?” Ajunsese şpaga mai mare decât profitul meu la firmă. Şi nu mi-a mai plăcut şi am închis-o.

N-aţi mai încercat de atunci...
Nuuu, păi ăsta era mecansimul. Dacă eu l-am simţit pe propria piele, mi-am dat seama că a funcţionat peste tot. Şi funcţinează şi în ziua de astăzi. Aşa vezi, de ce la noi kilometrul de autostradă e mai scump decât în America şi altele. Bubele cele mai mari sunt că sunt mai mulţi pensionari decât oameni care să hrănească pensionarii şi un aparat de stat umflat cu lefuri imense. Statul cheltuieşte mai mult decât încasează. Asa e toată figura.

Deci nu vedeţi prea curând vreo resuscitare a sistemului medical, a statului?
Dom’le când s-o resuscita statul românesc, atunci se resuscitează şi sistemul medical.

E ca un lanţ...
E mai rău decât un lanţ. E o reţea. O împletitură. Fiecare punct ţine de mai multe puncte. Şi dacă toată reţeaua e anemică....

De ce nu aţi rămas să lucraţi în străinătate?
Nu prea ştiu să-ţi dau un răspuns.

Dar aţi avut ocazii şi oferte...
Probabil că nu eram aşa de nemulţumit de situaţia mea din ţară. Eram ceea ce se poate numi "fericit”. Făceam nişte vacanţe la schi, iarna de Crăciun câte trei săptămâni . Vara eram pe munte , în anumiţi ani plecam în străinătate. Am văzut toată Europa. Niciodată nu mi-am băgat în cap să fac şapte case, şapte vile cu piscină, grajd de cai sau mai ştiu eu ce.

Cum se vede Bucureştiul de la etajul 9 al unui bloc din cartierul Balta Albă?
Bucureştiul e un oraş de câmpie, searbăd care nu are nici o atracţie naturală în jurul lui. Când te duci la Cluj vezi dealuri, când te duci la Târgu Mureş vezi dealuri, când vii în Bucureşti vezi blocuri. Înainte când nu erau blocurile astea din jur construite, urmăream lucrările agricole.

Aţi ales România, cu bune şi rele, aţi ales un cartier dintr-un oraş aşa cum spuneţi "searbăd” unde să vă faceţi meseria aşa cum aţi ştiut mai bine....
Familia Litarczek a făcut ceva pentru ţara asta. Dacă-l iei pe tatăl meu, a fost un medic de medicină internă recunoscut şi apreciat. Eu ajunsesem la un nivel în care mă cunoşteau în toată ţara. Cum să-ţi spun eu...Acest acasă...poţi să-l ai sau să nu-l ai. Dacă îl ai pe "acasă”, el nu înseamnă peisajul din jurul tău, ci oamenii.

Sunteţi un patriot?
Dacă prin patriotism, "patrie” înţelegi geografia, atunci sunt foarte patriot, dacă înţelegi grupul meu de prieteni şi cunoştinţe, sunt foarte patriot, dar dacă înţelegi tot poporul român, cu toată pleava lui, nu sunt un patriot. Eu am bătut ţara asta la picior, sau cu motocicleta sau cu maşina cu cortu' în spinare şi o cunosc foarte bine, şi din punctul ăsta de vedere sunt patriot pentru că îmi place, mă simt legat de toate locurile unde am fost, de toţi munţii pe care am urcat. Nu mi-ar plăcea să mă despart de ele. Am avut mulţi elevi care mi-au trecut prin mână cu foarte mulţi am rămas prieten. Mulţi au ajuns acum pensionari. Şi ăsta e alt gen de patriotism. Dar când văd românaşii ăştia care ne fac de râs peste tot prin lume, care din păcate acoperă şi meritele unor români care ar putea să ne facă cinste. Numai din elevii mei câţi au plecat în străinătate şi au făcut cinste acestei ţări. Din mia mea de anestezişti, 130 sunt "export” în Germania, 30 în Israel. Unii chiar m-au invitat când au ieşit la pensie, le-am ţinut nişte discursuri. Dar să nu crezi că în aceşti 85 de ani pe care îi am, m-a felicitat în vreun fel vreo oficialitate românească. Însă societatea germană de anestezie m-a felicitat. Asta este diferenţa dintre o naţie şi alta. 

Citiţi campania Jurnalul Naţional - Români care mai au ceva de spus

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Afisari: 9952
Serviciul de email marketing furnizat de