Arat cu degetul, in tara mea

ANUL TRECUT, PE CANALUL MEZZO, o chinezoaica plinuta si foarte provocatoare ca femeie ii innebunea pe fidelii muzicii clasice cu zbuciumul orgasmatic al bustului. Canta preclasici cu ochii inchisi, intr-o daruire aproape impudica. Televiziunea ne apropie de obrazul interpretilor si ne face martorii unor trairi pe care, de la distanta, abia de le banuim. Acum, tot pe Mezzo, apar doua surori. Violonista e atat de frumoasa, atat de rasata si de patetica in relatia cu partitura, incat nu mai intereseaza muzica, intereseaza feminitatea ei energica si independenta. Nu ca violonistele ar trebui sa fie cenusii, dar parca se modifica ordinea lucrurilor, e un exces de feminin cu un inevitabil tuseu erotic. Memoria unor Menuhin, David Oistrach sau Isaak Stern te indeamna sa reclami: Inapoi la violonistii barbati!

NIMENI NU SE INCUMETA sa alcatuiasca o antologie a desteptaciunilor spuse, din 1990 incoace, de oamenii politici, dar una a ineptiilor si a marlaniilor proferate de acestia e usor de intocmit din ziare. Ca si cum conditia de parlamentar le da alesilor acoperirea ca sa spuna, de fata cu toata tara, ceea ce n-ar zice niciodata in prezenta familiilor lor.

PANA PE LA 40 DE ANI nu contenesti sa-ti numeri succesele si sa te minunezi de cate-ai facut. Dupa 40 de ani, afli si ce n-ai sa poti face niciodata.

UN PICTOR ARE IDEEA de a-si fotografia colegii pe unde da de ei si de a deschide apoi o expozitie cu cateva sute de portrete. Te astepti la un festin de spiritualitate, si cand colo numai fete chinuite. In parte, figura oricarui artist e o traire accentuata, dar laolalta cateva sute fac un panoramic al disperarii de a fi, un calvar al constiintei.

IN TOT ORASUL, pe panouri mari cat un bloc, sunt aratat cu degetul, incriminator, de niste amarati de actori, care fac reclama unor sucuri sau unor chiftele. In timpul razboiului, in Germania lui Hitler si in Rusia lui Stalin, se inmultea acest tip de imagine agitatorica. Sa se simta omul si vinovat si bicisnic, daca nu face, fara sa puna intrebari, ce i se cere. M-am oprit vizavi de un panzoi, de pe care un cabotin cu o mutra fioroasa de justitiar ma impungea cu degetul si am strigat spre el: "Ma, s-arati cu destu’ spre tac-tu, nu spre mine!" Cativa trecatori au dat cu ingaduinta din cap. Eram si eu inca unul din aia care vorbesc singuri.

UN OM RAMAS SINGUR pe lume. Crede in Dumnezeu, dar nu i se mai roaga, fiindca nu are nici ce sa-i mai ceara, nici pentru ce sa-i multumeasca. O mai face o singura data, cand i se imbolnaveste cainele.