Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
■ Oraşul agonizează nebăgat în seamă de edili. Abia dacă mai respiră. E plin de bube, şi de la o vreme a amuţit. Tace neputincios şi se gândeşte la vremurile înfloritoare de odinioară. Din care s-a păstrat, pe un zid scorojit, o firmă în răspăr cu prezentul. “Munca colectivă” scrie pe geamul înrămat demult. Mă trezesc brusc la realitate şi devin nostalgic. Da, pe atunci, până la barbaria postcomunistă, chiar şi munca era colectivă. Oamenii nu se înstrăinau ca acum, ca să descopere ferocitatea individualismului. Se trăia în solidaritate, nu în enclave solitare, în adevărate buncăre. Am pierdut bucuria de grup, fără să ne dăm seama că izolarea individului în spaimele de orice fel defineşte capitalismul. Mi-e dor, credeţi-mă !, de munca şi lenea colective, de suferinţa şi fericirea colective, de nevoile şi împlinirile colective... M-am săturat de preazilnica dictatură a facturilor şi de goana noastră după deşertăciuni. Sunt sleit de atâta individualism şi zbucium degeaba, mă visez prestator la…. “Munca colectivă” !
■ Îl sun pe bătrânul Simion Gârlea din Vităneştii Teleormanului să-i urez de sănătate. “Când mai treceţi pe la mine ?” mă întreabă dintr-odată. “Cât de curând”, îi răspund pe nerăsuflate. “Da' să nu întârziaţi”, mă roagă sfios bărbatul care şi-a îngropat în tranşeele celui de-Al Doilea Război Mondial o parte din tinereţe. Cuvintele sale îmi răsună în minte, nu-mi dau pace deloc. Păi, la întâlnirea cu un om sărit de nouăzeci şi patru de ani nu ai voie să întârzii. Nici măcar o secundă. De-am înţelege cu toţii tirania timpului !...
■ “Sunt pasăre zburătoare. Azi aici, mâine dincolo: sub soare, prin apă, în vânt. Iubesc, cânt şi mă îmbăt - şi nu ştiu dacă-s mai beat de dragoste, de cântec sau de soare. Şi cu toate astea, iată-mă, îmi tai aripile şi vin şi mă închid singur în colivie”, scrie cu graţia neasemuită Luigi Pirandello. În definitiv, nu toţi păţim la fel ? Ostatici de bunăvoie într-o colivie. Colivie este şi profesia, şi prejudecata, şi familia, şi religia, şi politica, şi rutina… Ca şi iubirea, îndeosebi iubirea. Mai devreme sau mai târziu ne retezăm sau ne sunt retezate aripile şi gustăm din pocalul prizonieratului. Amar ca fierea ori dulce ca mierea. Colivii aurite sau ruginite, strălucitoare sau părăginite, largi sau strâmte, trainice sau improvizate, nimeni nu le-a cunoscut pe toate. Altminteri, colivia anticipează mormântul, prizonieratul veşnic ca smoala…
■ Aflu că primul trup înhumat în Cimitirul Bellu este tocmai al copiliţei celui care a donat terenul. O fetiţă de doar şapte anişori. Pe piatra tombală sunt scrijelite două cuvinte - “Mai şezi !”. Nimic altceva. Tu, călătorule, mai zăboveşte niţel de-mi ţine de urât, cam aşa pricep imploraţia de dincolo de lespede. Din nefericire, lumea se grăbeşte, cine mai are răgaz să se reculeagă la crucile duşilor ? Sau o fi strigătul de disperare al părinţilor ? Mai şezi în viaţă, amână-ţi moartea ! Habar n-avem, iar Dumnezeu lipseşte, şi-a pierdut interesul pentru noi…
■ De curtea bunicilor mei s-a apropiat hăul. Pe nesimţite, dar, oricum, cine să-l alunge, să i se împotrivească ? Căci vecinii s-au rărit, iar ăi de trăiesc sunt betegi şi nevolnici. L-au îngăduit de nevoie, speriaţi de forţa-i pustiitoare. Deocamdată a înghiţit gardul de uluci din dreapta, dezvelind un obor chel şi sterp. Cândva, gospodăria cu pricina era rânduită cu vrednicie şi spornicie. Agoniseala s-a topit de mult şi locul e aproape părăsit. O postaţă de pământ îmburuienat şi o casă povârnită, astfel arată hăul acela neîngrădit. Şi hăul se lăţeşte, nu se va opri din înaintare…
■ “Cuibul cu dor”, aşa se numeşte o cabană din România. Ce divină inspiraţie să aşezi în cuib dorul ! Ce minunată alăturare de cuvinte ! Cum ar fi să-ţi încuibezi dorul, să-l pui la clocit şi din el să răsară alte doruri ? Of, dar omul ce este, nu un cuib cu dor ? Ehe, şi ce cuib, şi ce aleanuri… Din conştientizarea lor se nasc dramele şi prăbuşirile sărmanilor muritori. Uşor, uşor, dorul ne seacă pe dinăuntru şi ne veştejeşte pierindu-ne…
■ Imaginaţia toponimică a românului merge şi mai departe. De pildă, ca să ajungi la Fierbinţi e musai să traversezi Jilavele. (Jilava e o ţâră mai departe, înspre bulgari.) Între umed şi încins ne plimbă destinul dintotdeauna. Suntem la ieşerea din pântec, jilavi, pentru ca, la plecare, răceala să ia locul fierbinţelii. Jilavele – Fierbinţi – Recea- Hotarele, nu că seamănă cu traseul vieţii ? Ah, era să uit “staţia de plecare”, mirabila… Spermezeu.
