Brazilia 2014

Fred se joacă de-a penalty-ul cu un fundaş croat, iar arbitrul japonez se gândeşte că un eşec brazilian, în chiar meciul inaugural, ar declanşa un război civil. Şi fluieră. Huiduielile păreau atunci departe. Brazilia visa la răzbunare încă din 1950. Ordine şi progres. Care ordine ? că alde Gustavo, Paulinho, Fernandinho, Marcelo, Luiz, Wilian şi ceilalţi pigmei se învârteau ca nişte titirezi, în cea mai desăvârşită... dezordine. Progres ? Haida-de, cu fotbalişti de la Toronto, Şahtior, Zenit, Wolsburg sau cu alţii rezerve pe la Chelsea şi Tottenham nu îndrăzneşti decât la victorii chinuite şi nemeritate cu Camerun, Chile ori Columbia. Aşa că înfrângerile cu Germania şi Olanda n-au mirat pe nimeni. Eşecul, nu şi proporţiile. Cauzele ?

Păi, prima, Efectul Dunga. Fostul căpitan al Seleção în 1994 a vrut cu tot dinadinsul să implementeze stilul european - rigoare şi eficienţă. Nici nu putea altfel, Gerson, Clodoaldo, Rivelino, Socrates, Falcao, Zico se pensionaseră între timp, iar mijlocaşul de la Stuttgart excela doar prin travaliu, câinoşenie şi pasa cu latu'. Succesul din SUA l-a convins că e pe drumul cel bun, aşa că antrenorul Dunga a continuat demitizarea jocului începută de fotbalistul cu acelaşi nume. Nota de plată au achitat-o Neymar şi ceilalţi, nişte epigoni lamentabili ai exuberanţilor stelari de demult. Coşmarul continuă, Dunga a preluat iarăşi corabia neputinţei braziliene, semn că cineva trebuie s-o scufunde !

A doua, campionatul intern, cu un nivel ceva mai răsărit ca al nostru. Nu exagerez, am văzut destule meciuri acolo şi ştiu ce vorbesc.

A treia, naturelul fragil al trupei lui Scolari, o adunătură de plângăcioşi, ba la imn (singurul moment al lor de înălţare !), ba înaintea executării loviturilor de departajare, ba la victorie, ba la înfrângere....

A patra, încurcarea pastilelor – minune. (Până şi România a păţit la fel în Elveţia, în urmă cu o jumătate de veac, nu ?) Ca prea erau molatici Maicon şi Ramires, prea nu stăteau în ghete. În Franţa, în finala cu gazdele, Ronaldo şi Roberto Carlos au simţit aceeaşi moleşeală, dovadă că farmaciştii brazilieni au nevoie urgent de un curs de reciclare profesională....

A cincea, lipsa artiştilor. După Garrincha, Pele, Jairzinho şi Ronaldinho, Brazilia scoate în faţă cotonogari şi iluştri mediocri.

A şaptea ? Germania...

Am lăsat la sfârşit campioana mondială fiindcă izbânda ei a fost cel mai firesc lucru. Cine să-i împiedice, în condiţiile în care Messi e doar amintirea iluzionistului de altădată ? Argentinianul şi-a pierdut bucuria jocului, dar, mai ales, explozia, ţâşnirea aceea irezistibilă. Ciudat, şi el şi Ronaldinho s-au cam stins la 26 de ani, ceea ce mă face să bănuiesc că industria susţinătoarelor de efort şi marketingul transnaţional cam atât garantează geniul fotbalistic. Sunt cicluri de 3-4 ani, după care vedetele planetare îngenează surprinzător şi se plimbă agale pe teren atât cât să arate lumii întregi mărcile firmelor de echipament sportiv.

De aceea mă întreb cine îi va urma lui Lionel, James Rodriguez sau Hazard ? Oricum, decarul Barcelonei a devenit amintire, de el vom vorbi de acum încolo la trecut. Cine va fi alesul geambaşilor de eroi îndopaţi cu pastilele făcătoare de legendă ?

Altminteri, Cupa Mondială a început seducător, dar s-a diluat din optimi. Oboseala şi miza au urâţit jocul, l-au subminat până la plictiseala de moarte. Rămânem fără un meci poveste (RFG-Italia, Mexic 1970, Anglia – RFG, tot atunci, RFG – Franţa şi Italia - Brazilia, Spania 1982, România - Argentina şi România – Suedia, în SUA, de pildă), dar cu două scoruri neverosimile: Olanda - Spania 5-1 şi Germania – Brazilia 7-1.

Ca spectaculozitate, „Brazilia 2014” e undeva aproape de „Argentina 1978” şi „Spania 1982” şi vă spune unul care consumă fotbal din 1970, iar la ultima cupă n-a ratat decât două partide, neimportante.

Constatări ?

Ar fi diminuarea rolului fundaşilor laterali (îmi daţi vreun nume mai acătării ?), dispariţia atacantului central clasic (Van Persie şi Klose sunt ultimii „dinozauri” !) şi înlocuirea lui cu zvârlugi, mobile şi arţăgoase, gen Suarez şi Sturridge, valoarea crescută a portarilor sau a apărătorilor centrali şi nivelarea echipelor (Algeria şi Ghana au chinuit Germania, Iranul, Argentina şi aşa mai departe).
Dar, după o lună şi ceva de atâta fotbal, mă năpădeşte dorul de Maradona, Cruyff, Hagi, Platini, Stoicikov, a stiliştilor, ceata müllerilor şi mascheranilor, stăpânitoare azi, îmi strepezeşte simţul estetic.